Bloguri fără advertoriale

Am lăsat zilele trecute un comentariu pe blogul lui Cudi, comentariu început astfel: „Pentru că așa a-ți pornit-o”, cu „a-ți” în loc de „ați”. Mi-am corectat imediat eroarea, cu e în loc de o, pentru că ar fi mai potrivit s-o numesc oroare, iar Cudi a avut amabilitatea să-mi editeze comentariile, scutindu-mă de oprobiul public, motiv pentru care îi mulțumesc. Dar eu mi-am pus întrebarea: cum am ajuns agramat? Răspunsul este, bineînțeles, navigând pe net. Navigând pe net și citind zecile, sutele de comentarii în care gramatica este terfelită în ultimul hal, pe principiul „fake it 'til you make it”. Funcționează.

fată care citește

Și asta nu-i tot. Mai țineți minte succesurile Ebei? Atâta mișto s-a făcut în jurul acestei formulări, produs al minții unui fotomodel, politician și europarlamentar, fată de președinte pe deasupra, atâtea parodii s-au scris încât la un moment dat m-am trezit că nu mai știam care e forma corectă de plural: succese sau succesuri. Pe bune, o dată chiar m-am uitat în dexonline. Apropo, site-ul și-a schimbat recent înfățișarea, acum are o temă mai fluidă, mai prietenoasă cu dispozitivele mobile și cu ecranele cu rezoluții mari. Eu nu intru pe dexonline nici de pe mobil, nici de pe display-uri retina. Dar am găsit soluția. Soluția pentru succes. Știți vorba „pauzele lungi și dese, cheia marilor progrese”? Înlocuiesc „progrese” cu pluralul cuvântului „succes”: varianta corectă e cea care rimează. Presupun că metoda va fi funcțională cel puțin 10 ani, până când pluralul de la „deasă” o să devină în capul meu „desuri”, moment în care veți putea spune că mă aflu într-un mare rahat. Dar nu veți avea dreptate, deoarece în acel moment voi inversa testul. Astfel voi ști întotdeauna varianta corectă de succes, fără a și reuși să-l am, spre deosebire de Eba, care invers.

Apropo de politicieni: cum să zici „almanahe” în loc de „almanahuri”? Pana mea, eu n-aș putea să greșesc în felul ăsta niciodată. Pentru că eu, spre deosebire de Lorena Lupu, folosesc eufemisme. Adică nu, cum să zici asta și să fii om politic, președinte de partid și primar de sector? Nu știu dacă realizați faptul că Caragiale îl ironiza pe domnișorul Goe în timp ce voi deja faceți mișto de politicieni. Suntem personajele unei piese de teatru nescrise. Neil Postman are dreptate, ceva fundamental s-a stricat în societatea noastră. Bine, eu nu l-am citit pe Neil Postman, că n-am mai citit o carte de ani de zile. Cam de când mi-am băgat net. Dar autorul acelui articol, Radu Iliescu, zice că Neil Postman are dreptate, și eu îl cred. Trebuie să cred pe cineva, ca să am niște opinii, nu? Altfel, cum să mi le formez? Gândirea presupune capacitate de discriminare, analiză, sinteză, corelație, transpunere, analogie, abstractizare. Ți se limbă plimba-n gură numai pronunțând aceste cuvinte. Nu înțeleg de ce același Radu Iliescu plasează sediul intelectului în zona inimii. După mine, sediul intelectului se află în carcasa calculatorului de pe birou, al cărui procesor este capabil de milioane de operațiuni pe microsecundă. N-o să-l egalăm niciodată așa că, atunci când avem o nedumerire, mai bine ne lăsăm în baza lui decât să încercăm chestia aia complicată, ce implică cuvintele încurcate de mai sus.

Apoi, am și o scuză: nu am terminat un profil uman. Adică o școală care să pună accentul pe filosofie, pe istorie, pe limbi în general și limba română în particular. În primul rând, colegii mei puneau accentul pe înjurături. În al doilea rând, noi am făcut mai mult matematică, informatică, fizică, chimie, adică științe exacte. Cum aș putea deci învăța principiile și regulile de la baza gramaticii limbii române? Comparativ cu un filolog, care are imaginație și creativitate, eu, cu gândirea mea exactă, sunt net dezavantajat când vine vorba de a învăța regulile gramaticii. Așa că nici nu le-nvăț. Dar, oricât de tare m-aș fi afundat în groapa cu faună maronie, îmi pare bine că există unele cuvinte, ca almanahe, care nu vor face parte din vocabularul meu niciodată. Cuvinte pentru a căror scriere nu va trebui să cer ajutorul niciunei fete iernatice, care, deși nu s-a ocupat nicicând de retorică, reușește să frazeze1 mai bine decât toți senatorii și deputații laolaltă.

Ziceam că i-am lăsat un comentariu lui Cudi. La un articol ce listează câteva bloguri fără advertoriale. Ideea a pornit de la Vero, ca reacție la un alt articol, al unui Ciprian Lospa, pe care dacă nu-l știți, n-ați pierdut nimic. Tânărul de 19 ani este de părere că toți blogării scriu pe bani și, pe cale de consecință, cei care afirmă că nu publică advertoriale sunt mincinoși. Bineînțeles că atât el cât și cei care i-au ținut isonul au perfectă dreptate: bloguri fără advertoriale nu există. În lumea lor. În bula lor, în universul lor monocrom, toți cei care afirmă că nu scriu pe bani mint. Dar lor nici măcar nu le trece prin cap că în afara acestui univers există altele, de o măreție și frumusețe mult mai mare, cu oameni care deja au suficient de mult încât, prin ceea ce scriu, nu caută să ia, adică să obțină ceva, ci să dea altora din surplusul lor. Exemple în direcția asta găsiți în linkurile de față. O parte spre bloguri peste care am dat recent sau chiar noi. Să spui că nu există astfel de bloguri - ale căror texte nu servesc unor scopuri materiale - e ca și cum ai susține că Soarele e o simplă invenție. O simplă invenție cu diametrul de peste 100 de ori mai mare decât cel al planetei noastre, în jurul căreia gravitează totul, fără de care n-am exista. Dar e adevărat, dacă te afli la distanță mare de el, abia vei zări o rază de lumină când vei privi în sus. O rază care, ajunsă în proximitatea ta, va avea tot miros pestilențial.

Și pentru că privitul înspre cer e singurul lucru ce ne salvează de folosirea greșită a cratimei, vă provoc să formulați și voi câteva recomandări similare, scriind un articol a cărui unică recompensă va fi satisfacția că ați ajutat niște cititori să găsească bloguri frumoase, interesante sau care-ți dau de gândit.

  1. în cazul de față, să fie mai expresivă în fraze lungi și măiestre []

7 comentarii

  1. Cu mulţumiri pentru pomenire, cât despre gramatică, pentru unii e ca un car neuns, şi de-aia le’o iau boii la vale, iar legat de junele ăla, sper că nu şi acneic, unii scriu că aşa simt ei, să îşi reverse apele verbale şi să îi facă pe alţii, cititorii, să plutească pe deasupra lor, sau măcar se străduiesc să le iasă, ăştia îşi coboară cuvintele în adâncul cărnii şi sufletului lor, şi nu o fac pe şi pentru bani.

  2. Junele nu e acneic, ci fantastic, după cum se autodescrie. Iar dacă o să te uiți în subsolul unor articole de ziare online, o să vezi umpic mai mult. :)

  3. Încântată, ca și Dia, că m-ai linkuit. :)
    Îmi place provocarea cu articolul despre bloguri interesante.
    Sindromul cu succesuri l-am avut și eu, în sensul că aveam o tresărire când ziceam succese, o fracțiune de secundă mă îndoiam că e corect.
    În liceu învățasem de la golanii clasei să zic „satiscăfut” în loc de satisfăcut. Mi-a scăpat odată în fața directorului liceului, un sadic, nazist, care trăia din plăcerea de-a exmatricula clase întregi pe 3 zile pentru nimic. Am scăpat după intervenția dirigintelui care l-a convins că n-a auzit bine, deși era profesor de muzică. Asta l-a înfuriat mai rău, dar și-a comutat ura pe diriginte. Un adevărat cavaler, zău, domnul diriginte!
    Despre gramatică… eu mai scăp virgula între subiect și predicat. Recunosc. Fiindcă nu recitesc ce scriu pe blog. Un tip mi-a zis că e cea mai gravă, impardonabilă greșeală. O fi! Pe mine mă ustură ochii la altele, Alea cu un i în plus sau unul în minus, Lipsa virgulei când se folosește vocativul… D-astea.

    Am senzația sau chiar scrii mai des? :)

Leave a Reply to Renata Carageani Cancel reply