Zilele trecute am intrat pe blogul unei fete care-și spune Dolloshka. I-am citit două articole: o poezie și un text intitulat #suntcult. Text în care avea o mică greșeală:
Îi dea dreptul ilar cum în loc să stăm 2 ore în fața unei picturi, să o admirăm, să-i deslușim fiecare detaliu și să-i descifrăm mesajul, noi în 30 min am terminat de vizitat tot muzeul…
Am folosit „avea” și nu „era” pentru a sublinia posesiunea și prin ea responsabilitatea, care evident că aparține autorului și nu textului. Ca o paranteză, e interesant cum simțim nevoia să ne atribuim o mulțime de lucruri sau chiar ființe ce nu sunt (ultimele nici nu pot fi) ale noastre, dar ne eschivăm de la a ne recunoaște greșelile.
Fiind ea la început cu blogul, i-am lăsat un comentariu în care am informat-o că a încurcat „de-a” cu „dea”. Pentru că asta e, le-a încurcat, n-avem ce face. Prima vine de la compunerea lui de + a (ca în „de a dura” -> „de-a dura”); a doua este o formă a verbului „a da” (ca în „să îmi dea mie dreptate”). Dar nu m-am lungit cu explicațiile, ca aici, nici nu i-am zis că-i o greșeală mică, i-am zis doar (oarecum abrupt) că a greșit și i-am pus, la sfârșit, o întrebare cu șurub: „neștiință sau greșeală de ortografie”?
Mă așteptam să se apuce de colacul de salvare al unei greșeli de editare, datorată grabei sau neatenției. Mi-ar fi plăcut să-mi spună „neștiință”. În schimb, ea și-a corectat textul și mi-a șters comentariul. 
De ce scriu aceste rânduri? Din același motiv pentru care am comentat-o. Vedeți voi, aceste verbe nu sunt lăsate toate egale de Dumnezeu. Și dacă verbul „a da” nu prea contează în contextul de față, asimilarea corectă a lui „a avea” devine esențială atunci când scrii pe blog și vrei să fii luat în serios. Probabil și-n rest, mă gândesc.
Dar fata e tânără, încă prezintă sindromul prințesei, mai are timp.
a fost un fel de meditație …gratuită
, amu’ ia partea bună…măcar a corectat 
Să fie partea asta bună?
Poate.
cum ai spus și tu …are timp(aici mi-ai adus aminte de Paler ) ..să culeagă lucrurile bune
În felul semnalat de tine eu descopăr blogurile celor de dincolo de Prut. Prin cuvinte arhaice, prin declinări ori conjugări ciudate. Îi depistez inclusiv în postările pe site-uri. Nu e vina lor. Să-i ajutăm sau să-i criticăm?
Acolo este vorba de altceva. În plus, cred că îmi plac unele arhaisme.
Dar esența articolului de față nu este că unii blogări greșesc în scris (și eu greșesc), lucru oricum de importanță minoră, ci că nu-și asumă aceste greșeli, respectiv nu aprobă comentarii în care li se spune că au greșit. Acum, dacă blogărul în cauză e vechi, n-ai ce-i face. Dar dacă e tânăr și la început de drum, poți încerca ori să-l ajuți, ori să-l critici.
Uof, cum ai incercat tu sa ii stibersti fetei perfectiunea.
Intrii neinvitat pe blogul fetei si in loc sa o incurajezi ca-i la inceput tu ai aprins becul asupra unei greselute, o mica cratima.
Vorbeam cu un prieten care lucreaza in IT despre faptul ca oamenii daca sunt multumiti de un produs sau de ceva, nu lasa un comment/recenzii pozitive dar daca sunt nemultumiti imediat iti umblu pagina de commenturi si scriu pe forum, peste tot.
Intri, nu intrii. Eu intru, tu intri.
:))) Incerc sa fabric o scuza. Hmmm…
Am vrut sa pun punctul pe “i“ de doua ori, merge?
Sau accent pe faptul ca ai intrat. Nu mai stiu exact dar ma gandesc si iti spun dupa.
Sau, mai simplu, nu ai știut și o să ții minte data viitoare!
P.S. Am sentimientul câ întrucât şi pientru câ tipa ti-o atins pi buba ta denumitâ moldovinieşti ” vanitati”, ai scris aciest articol, câ dacă tu ghini intienţionat i-ai fi atras doar atenţia aşa… sâ coriectiezâ doar, nu ti-ai fi dieranjat întratât, monsieur.
Păi intenționat am scris ca s-o deranjez.
Nu ai înţălies ninica dar las-o aşa. :)))
Cum am ajuns io pe blogul ăsta e o poveste așa de încâlcită că, pe măsură ce s-a consumat, am uitat-o. Cert e că nu-mi pare rău.
A, ceva-ceva tot mai știu: e de la un conflict între tine și duduia Lupu. Aia care argumentează cu niște kilometri de organ pe care nu-i posedă, dar îi visează.
N-am înțeles niciodată cum poate o fată așa de frumoasă să vorbească atât de urât, în condițiile în care multe din articolele ei trădează o minte pătrunzătoare și un suflet sensibil. Dar conflictul nostru nu a pornit de la limbaj, care totuși e doar un ambalaj (ales de ea), ci de la etica transparenței în scris (în particular, marcarea advertorialelor pe blog).
Bun venit pe blogul ăsta!
Lotus, bun venit și ție pe blogul meu! De regulă, gara-giii sunt foarte prietenoși, după ce se cunosc puțin.
Papagigli a reacționat exagerat.
Oricum, te mai aștept pe blogul meu, măcar pentru texte, dacă nu de dragul comentatorilor.
Stai liniștită. Ieri povesteam cu o prietenă pe Facebook despre diverse bloguri interesante. Printre altele, i-am zis că sper ca tipul ăla cu care m-am contrat la tine, și pe la care încă nu intrasem, să scrie mișto.
În plus, așa e deseori când intri într-o comunitate nouă. Prima reacție e de respingere a outsiderului. Sau măcar de punere a lui în dificultate. E semn că ai un grup bine închegat acolo.
O, da. O mână de oameni drăguți. Vechi cititori. Un club de moșuleți și babicele care se-nvârte pe la 50. De ani, nu de inși. Dacă aveam 50 de fidei, mă băteam cu Vasilescu parte-n parte.
Și da, Gigli scrie haios, relaxat, amintiri din tinerețea lui românească.
O să te vâr în lista mea de bloguri fiindcă îmi place cum scrii. (Chiar dacă nițel cam rar.) În felul ăsta se vor obișnui cu tine.
Sper că e cald și bine în lista ta!
În rest, io zic să mă vâri dacă chiar vrei, nu pentru obișnuința cititorilor.
De scris, e adevărat, scriu destul de rar. Sunt prezent mai des pe Facebook, unde ți-am și dat add. Dar cred că la tine e invers.
Da, chiar te-am vrut în lista mea!
Poate, cine știe, vei scrie mai des. Nu sunt prietenă cu FB. Nu i-am prins farmecul.
Dacă nu de pe Facebook (și necitindu-i blogul), cum ai aflat de discuția mea cu Lorena Lupu?
Chiar nu mai știu… un articol pe RaduC.ro, , una Șandru…. niște clickuri aiurea până la urmă am ajuns la oroarea aia de blog violet scris cu alb care-ți sparge ochii. Acum, dacă aș încerca, n-aș mai ști să ajung la discuția ei cu tine. Dar nici n-am de gând s-o fac pe căutătorul de oase ca să găsesc.
Intru uneori pe FB și mă uit ca proasta, la ce pun unii și unele. Dar nu comentez, nu dau like (aș minți)… Nu cred că pasivitatea față de Fb e chiar o invaliditate.
Nici eu nu cred, am băgat-o așa, să te trag de limbă.
Vezi că blogul tău îmi mănâncă comentarii. Cred că le bagă în spam, am lăsat vreo două azi, în continuarea discuției cu pokemonii.