Pentru că febra cumpărăturilor a trecut și suntem în pline sărbători, și pentru că afară plouă în loc să ningă, ceea ce face că voi aveți mai mult timp să citiți iar eu mai mult timp să scriu, m-am gândit să dau curs propunerii unor prieteni virtuali așa că iată-mă depănând cu voi amintiri. Mai exact, vreau să vă povestesc despre trei zile din trecutul meu.

În prima dintre ele se făcea că eram la job și voiam să văd un film. Și cum universul întreg complotează la îndeplinirea dorințelor mele, se făcea că aveam la mine un stick usb, pe care chiar eu copiasem un film cu ceva timp în urmă, în exact acest nobil și artistic scop, de-al viziona la serviciu. Dar cum la birou mai sună telefonul, mai bate cineva la ușă, chiar dacă rar, am ales un titlu care nu-mi spunea nimic, în ideea că filmele bune le voi vedea acasă, netulburat de nimeni. Ei bine, universul are câteodată ironia lui.

Pelicula a început relaxat, cu Mickey Rourke în rolul lui Nate Poole, un trompetist de jazz ușor scăpătat dar încă crai, adică cu trecere la femei. Aflăm că acesta avusese o aventură cu soția baronului local, ori gangsterului dacă vreți, portretizat de Bill Murray. Care gangster trimite un ucigaș după el. Nate este prins de acesta și dus în deșert, spre a fi executat. Din acest moment filmul ia o turnură oarecum bizară. Vă spun în trecere că Nate scapă, ajunge la un așezământ neverosimil de circari unde cunoaște o fată cu aripi, și când zic aripi mă refer la aripi, moment în care vă întreb dacă ați văzut-o până acum pe Megan Fox jucând iar dacă nu vă spun că aici aveți ocazia, după care narațiunea continuă. Filmul se numește Passion Play, are nota 4,9 pe IMDb și este practic singurul lucru pe care-l rețin din ziua respectivă.

O altă zi ce-mi vine în minte este, de fapt, o noapte. Mă uitam eu la televizor, în lipsă de altă ocupație, când a început pe HBO un film cu Brad Pitt. Acum, la ce v-ați putea aștepta de la un film cu Brad Pitt la ora 2 noaptea? Cei care ați strigat „acțiune hardcore” cumpărați-vă cadou o pungă de popcorn. Brad joacă rolul lui Tom Bishop, un spion american ce încearcă să scoată pe cineva dintr-o închisoare chinezească. Doar că lucrurile sfârșesc prost iar Tom este la rândul lui încarcerat. După care acțiunea se mută la Washington, unde Nathan Muir (Robert Redford), mentorul lui Tom, află despre cele întâmplate. Acum, la ce v-ați putea aștepta de la un film de spionaj cu Robert Redford la ora 2 noaptea? Cei care v-ați gândit la un thriller superior, inteligent, care-ți solicită atenția și perspicacitatea, luați-le pungile de popcorn de la primii. Pentru că de-abia acum începe filmul.

Film a cărui acțiune se desfășoară pe parcursul a circa 24 de ore. Sunt, de altfel, singurele de care dispune Nathan, în ultima lui zi de lucru la CIA, înainte de a se pensiona. Ce va încerca acesta să facă? Păi pe cât posibil, să-și salveze prietenul. Lucru teoretic ușor de făcut, având în vedere politica agenției de a-și recupera pe căi oficiale agenții prinși de către alte țări. În practică, Bishop acționase pe cont propriu iar SUA se afla în pragul unor negocieri și tratate cu China, pe care nu voia să le pericliteze.

Avantaj cititorul, pentru că trecând peste măgăriile pe care CIA le orchestrează (răpiri și manipulări de persoane, ucideri neautorizate etc), Spy Game este o minunăție de film, care ilustrează relația dintre un discipol și mentorul lui, precum și abilitatea acestuia din urmă de a se descurca în orice situație. Vă recomand să-l vedeți cu o subtirare în engleză, deoarece variantele românești care circulă pe net  îi aduc un mare deserviciu. Are nota 7,0 pe IMDb și este din 2001. Deci cu un Brad Pitt tânăr? Nu, cu un Robert Redford fără vârstă.

În fine, a treia și ultima zi din această listă de amintiri este și cea mai veche, și este tot o noapte. Cam pe la orele 23 așa, a început, pe ProTV parcă, unul din acele filme de care nu știai nimic și care ajung să-și facă loc în memoria de lungă durată, la sertarul cu favorite. De data asta, povestea este despre un tânăr pe nume John, Jack, Jake, Jasson sau orice altceva începe cu J și se termină cu Murdoch, conform datelor din buletin. Tipul se trezește într-o cadă de baie, în apropierea unei fete pe jumătate dezbrăcată și complet moartă. Cuțitul cu care a fost înjunghiată se află și el acolo, singurul lucru care lipsește din peisaj este memoria lui John. Da, știu, fetele vor sări că uite, atât contează ele pentru noi, le uităm de îndată ce s-a consumat aventura. Problema lui John este că nu-și amintește nici măcar cine este el, cum îl cheamă sau unde se află.

Dark City, căci ăsta e filmul despre care discutăm, se adresează iubitorilor de SF care au curajul de a pune-n discuție substratul profund al lumii, așa cum ne apare ea. Pe măsură ce Murdoch, urmărit atât de poliție cât și de niște indivizi ciudați, posedând puteri psihice și telekinetice, încearcă să-și amintească cine este și să pună cap la cap piesele de puzzle din jurul lui, observă că la fiecare miez de noapte toți ceilalți locuitori ai orașului cad într-un somn adânc iar orașul suferă anumite transformări. Și realizează, astfel, că se petrece ceva la o scară mult mai mare decât simpla lui persoană.

Scenariul este atât de bun, coloana sonoră1 atât de măiastră și atmosfera de film noir atât de reușită încât emoția artistică pe care mi-a trezit-o acest film mă face să-l consider nu doar capul de listă dintre cele trei de mai sus ci și unul din filmele mele preferate în general. Ca o notă pe margine, a apărut cu un an înaintea Matrixului.

Acestea sunt cele trei zile de care voiam să vă povestesc. Și din care, la drept vorbind, nu țin minte mai nimic, exceptând filmele menționate. Ce au ele în comun? Niște note mult sub nivelul lor real. Cel puțin în viziunea mea, subiectivă. În schimb, am văzut alte filme cotate cu note mari, din care n-aș putea să vă relatez prea multe. Ciudat lucru memoria asta, menține vii doar imaginile evenimentelor care ne marchează iar pe restul le mixează într-un fel de supă a eului de fond, nediferențiat. Dacă ar veni cineva de exemplu să-mi predice teoria reîncarnării, nici n-aș putea să-l combat, având în vedere că nu rețin decât evenimente petrecute de pe la vârsta de patru ani încoace, și din acelea foarte puține. Noroc că nici n-ar trebui să-l combat, fiind la rândul meu adept al acestei teorii.

Spuneam la început că scriu acest articol dând curs unei invitații. Este vorba de concursul organizat de Cudi și Ketherius, la care particip. Cum locul I este premiat, vă rog pe toți să-mi dați like, să-mi lăsați comentarii etc. Glumesc. E vorba de un concurs pe bune, unde linkurile n-au nici o valoare iar scriitura primează. Asta-i partea bună. Partea proastă e că înscrierile se încheie pe 28 decembrie. Deci mai sunt trei zile. Și o problemă de memorie: ce filme bune ați văzut? Succes.

1. numele de Trevor Jones vă spune ceva? [↩]