Avortul, acum și post-natal

Am citit mai devreme un articol scris de Colorbliss, despre avortul post-natal. Pe scurt, doi filozofi susțin dreptul de a omorî un nou-născut, crimă pe care ei propun să o numim avort post-natal în loc de infanticid, dacă circumstanțele sunt similare situației în care, bebelușul nefiind încă născut, noi am putea să-l avortăm. În baza teoriei că statutul moral al copilului este comparabil cu cel al fetusului, că o zi în plus sau în minus nu se cunoaște, ce contează că-i în uter sau afară, în esență tot la același nivel de dezvoltare se află. Și deci, dacă-l putem omorî în pântecele mamei, s-o putem face și după ce iese.

bebeluș

Dacă ne gândim puțin, trebuie să recunoaștem că ideea lor ar aduce chiar un plus de siguranță și simplitate în procesul avortului. De ce să te complici cu operații care pot lăsa traume, atât morale cât și fizice, asupra mamei, când poți s-o faci simplu, curat? De ce să bagi o sondă sau un aparat prin vagin și să rupi efectiv bucăți din fetus, trăgându-le afară una câte una, că așa se face avortul unui fetus dezvoltat în caz că nu știați, când poți aștepta frumos să iasă normal, prin metoda clasică, și îl poți „avorta” după? Ar fi, așadar, mult mai comod.

Dar ar fi, în același timp, profund imoral.

Vedeți voi, lumea în care trăim se subscrie la două seturi de reguli. Primul este un set de reguli profunde, axiomatice, izvorâte din însăși esența firii, sau a vieții, pe care cu toții le intuim și la care cu toții ne raportăm, mai mult sau mai puțin conștient. Sunt lucruri care nu pot fi supuse dubiului. Să nu minți. Să nu faci rău. Să nu furi. Reguli întâlnite la baza oricărui sistem religios sau spiritual, și de la care pleacă totul. Al doilea set de reguli sunt cele scrise de oameni pe hârtie, în manuale de filozofie sau tratate de cod penal, și care urmăresc să le aproximeze sau exprime cât mai fidel pe primele.

De exemplu, toată lumea știe că nu e bine să ucizi. Aceasta este o axiomă ținând de primul set de reguli. Dar pedeapsa pentru o crimă dovedită variază de la o țară la alta, și chiar de la o epocă la alta, și asta pentru că este încercarea omului de a cuantifica eroarea pe care o faci încâlcând regula „să nu ucizi”. La fel, se poate spune că există o corespondența între gradul de înțelegere al unei ființe umane și vina ce o poartă pentru faptele sale: unui nebun sau unui copil nu i se poate imputa o nelegiuire în aceeași măsură ca unui om care știe foarte bine ce face. Această observație este de bun simț și o putem încadra foarte bine la primul set, cel cu axiomele. Dar stabilirea unei vârste exacte, cum ar fi cea de 18 ani, de la care un om devine responsabil, este doar o convenție. Sau cum, la 18 ani se produce brusc un declic? Tânărul devine ca prin farmec matur? Dacă ar fi făcut o faptă reprobabilă cu o zi în urmă, merita iertat? În realitate, procesul maturizării se desfășoară treptat. Dar pentru că trebuia aleasă o vârstă, s-a ales cea de 18 ani.1

Întâmplarea face că s-a ales momentul nașterii ca prag de la care copilul este considerat o ființă vie și beneficiază de toate drepturile ființelor vii. Pentru că  așa este cel mai ușor și comod. Dar procesul creșterii, la fel ca cel al maturizării, are loc treptat și nu pocnind din degete. Dacă mă întrebați pe mine, momentul la care ar fi de bun simț să considerăm că ia naștere o nouă ființă este cel al fecundării ovulului de către spermatozoid. Dar pentru că e dificil să-l determini cu precizie milimetrică, și embrionul aduce la început foarte puțin a om, s-a preferat varianta facilă. Copilul este considerat viu când se naște. Atunci i se face și certificatul de naștere, atunci i se tipărește numele pe hârtie. Până atunci, teoretic, nu există. Nu contează că mama lui are burtă. Și că mănâncă cât pentru doi. Și că are grețuri și vărsături. Și că în interiorul ei există un organism viu, vizibil la ecografie, conectat la ea printr-un cordon, cu care face schimb de fluide. Toate acestea sunt egale cu zero. Îl poți omorî, pentru că încă nu există oficial. În acte.

Așa că respecfivii filozofi au dreptate: nu există nici o diferență majoră între copilul la o zi înainte de naștere și la o zi după. Doar că au înțeles-o pe dos: nu este ok să-l omori și după ce s-a născut. Este o greșeală profundă să-l omori chiar și înainte de a se naște! Este un act imoral, inuman, abject să avortezi, pentru că prin asta curmi o viață, indiferent de statutul legal pe care îl are acea făptură pe care o ucizi, sau de faptul că există ori încă nu există un act cu numele ei.

Dar, atunci când ne îndepărtăm de legile profunde ale firii, rămânând exclusiv la nivelul celor superficiale, cele mai mari nebunii încep să ni se pare lucruri absolut justificabile.

  1. De fapt, eu nu sunt de acord cu alegerea unei vârste. Din punctul meu de vedere, orice pedeapsă ar trebui acordată ținând cont de situația inculpatului. Astfel, un puber de 15 ani care face o tâmpenie ar trebui să primească o pedeapsă mai mică decât un adolescent de 20 de ani într-o postură similară, dar nu să fie complet iertat. []

9 comentarii

  1. Eu am comis, candva, un avort. In ciuda avalansei de libertati feministe, in ciuda libertatii individului de a lua decizii personale si a tuturor imprejurarilor nefaste, in ciuda faptului ca sunt, sper, o persoana cu mintea deschisa, urmele adanci si dureroase pe care avortul ala mi le-au lasat in suflet ma indreptatesc sa cred ca am facut o teribila greseala. In spatele intamplarii nu se ascunde vreo drama majora (pe vremea aceea, motivele s-au rezumat la lipsa unui venit satisfacator si constant si a unei locuinte proprietate personala). Am fost cu sotul meu la doctor intr-o dupa-masa si aia a fost. Insa dupa zile, saptamani, luni si ani, lacrimile si parerile de rau au curs tot mai consistent. Plus ca nu imi mai pot aminti prea bine cum au decurs toate in acea zi, procedura in sine. De unde amnezia asta protectiva, de ce lacrimi spontane la vazul unui nou-nascut, de ce imi spun “da, ei le stiu pe toate” ori de cate ori citesc un articol proavort? Cu omoratul nou-nascutilor e ca si cu taranii care arunca in rau puii abia nascuti de caine sau pisica. Pe ei ii blamam, dar noi avem dreptul, noi avem libertatea. Pai nu mai bine sterilizam femeile si castram barbatii?
    In primele zile, saptamani, sarcina e vazuta de organism drept corp strain in pantecele femeii. Tocmai asta e, ca e alt corp, in corpul mamei. Asta ii da dreptul mamei sa decida ce sa faca cu corpul acela strain din corpul sau, cu pretextul ca face ce vrea cu corpul si viata ei? Nu, pentru ca e alt corp, si nu, pentru ca e viata altcuiva.

  2. Eu cred că am sponsorizat odată un avort. Fără însă să știu (nici acum nu sunt 100%).

    Am văzut un documentar pe tema asta. Fetele/femeile care recurseseră la acest procedeu și erau prezentate acolo aveau toate declarații cam pe aceeași linie cu a ta. Viziunea oamenilor de știință este una îngustă. Din punctul meu de vedere, nici animalelor nu avem dreptul să le luăm viața, darămite oamenilor. Probabil un avort în lua a doua nu-i la fel de grav ca împușcarea unui om, moral și spiritual vorbind, dar tot o viață pe care o curmăm este. Nu prea văd cum s-ar putea pune asta pe un piedestal.

  3. Sa-mi duc ideea la capat, daca tot m-am bagat in discutie. Avortul este un lucru rau, avortul este o crima. Insa femeia trebuie sa aiba dreptul legal de a decide daca va face sau nu un avort. Inteleg necesitatea lui mai ales cand este vorba de un viol. Pe de alta parte, nu inteleg de ce avalansa de articole si pareri proavort si mai deloc articole axate pe constientizare, pe prevenire. Si, mai presus de toate, de ce publicul acestor pareri este majoritar feminin. Conceperea unui copil se imparte intre barbat si femeie. De ce voi, barbatii, sunteti scutiti de povara avortului? Pentru ca e vorba de pantecele femeii, de trupul si de viata ei? Nu e corect. De ce pliantele ce ne invata despre contraceptie se adreseaza cu precadere femeilor? De ce sa duca femeia in spate responsabilitatea unui accident numit copil? Suna catastrofal, poate, dar barbatii ar trebui sa fie obligati prin lege sa foloseasca prezervativ. Iar daca nu il folosesc, sa fie doar cu acordul explicit al femeii. Ca si in cazul violului, doar cu acceptul ei. Fie ca ea ia pastile, fie ca partenerii isi doresc un copil, lucrurile astea trebuie discutate in cuplu. In fond, totul se reduce la comunicarea dintre cei doi. De ce este promovat avortul in loc sa se aduca mai des in discutie planningul familial, de cuplu?

    Ca si in cazul orei de religie (eu nu confund religia cu biserica), AVORTUL atrage controverse, public, trafic, postaci, adepti si voturi.

  4. Eu nu scriu pentru trafic. Totuși, îmi face plăcere când comentezi.

    Dreptul legal la avort, din câte știu eu, există. Femeia poate avorta. Însă nu prea sunt de acord cu el. E adevărat, uneori copilul apare în cel mai neprielnic și neașteptat moment. Uneori, chiar în urma unui viol. Alteori, nu ai bani și locuință și ce să faci cu el? Totuși, oricare ar fi situația, odată ce și-a făcut apariția în lume (adică în burta ta), este deja o ființă vie, cu dreptul la a trăi în continuare. Oare dacă nu ne-am mai putea întreține părinții (ajunși între timp bătrâni și ramoliți), ar trebui să avem dreptul legal de a-i omorî? Situațiile de acest gen sunt acea parte în care ar trebui să se vadă statul, comunitatea. Acele cazuri care necesită asistență socială. Ok, nu-l poți crește, nu-l vrei, îl preia statul. Ai fost violată, iar nu-l vrei, îl preia bărbatul. Obligat, dacă trebuie, sau dă bani în plus la stat, dacă nu-i un tată bun. Poate a doua oară se va gândi mai bine înainte să violeze. Poate copilul ăla îi va schimba perspectiva. N-ai de unde știi. Cine suntem noi să decidem pentru viața altora? Lasă-l într-un coșuleț în fața primăriei, și tot va ajunge într-un pătuț. Nu-l omorî. Cel puțin adu-l pe lume.

    Sunt total de acord cu educația. La fel, sunt de acord că responsabilitatea o poartă și bărbatul. Copilul nu are doar mamă, are și tată. Dar când vine vorba de avort, bărbatul poate fi cel mult complice (prin sfatul pe care i-l dă ei). Oricum am lua-o, fapta aparține în ultimă instanță făptuitorului, și nimeni n-o poate forța pe femeie să meargă la medic să avorteze, dacă ea nu vrea. La fel cum miracolul purtării unui suflet în pântece este numai al ei, la fel cum posibilitatea de a naște este numai a ei, fapta de a-și omorî progenitura o privește, în primul rând, tot pe ea. Că bărbatul nu poate rămâne gravid. El o poate doar sfătui la crimă. Conștiința este responsabilitatea fiecăruia.

    E adevărat că femeile sunt cumva defavorizate de societate. Un copil din flori aruncă o pată mult mai mare asupra mamei decât asupra tatălui. Dar toate aceste lucruri țin de gregarismul societății. Ar trebui ca ambii părinți să fie, în egală măsură, conștienți și responsabili. Iar dacă se produce un accident, să și-l asume și să nu omoare acel copil. Eu așa cred.

  5. “Obligat, dacă trebuie, sau dă bani în plus la stat, dacă nu-i un tată bun.” Cunosc mai multi barbati divortati, cu copil, care nu-şi platesc pensia alimentara, cu pretextul ca nu au de unde. Desi instanta i-a invrednicit cu obligatia unei plati lunare de valoarea facturii la curent. Nu stiu pe vreunul care sa-si plateasca pensia alimentara. In concluzie, financiar, repsonsabilitatea ramane exclusiv pe umerii mamei.

    In mare, sunt in consens cu ideea articolului tau, se intelege.

Leave a Reply