Ieșeam din birou când afară s-a pornit ploaia. Un sunet îndepărtat, surd, de origine necunoscută, acompania parcă stropii mari de apă ce se loveau de caldarâm. Deși aveam umbrelă, am decis să întru în barul de peste drum.

Înăuntru, muzică și atmosferă plăcută. M-am uitat în jur: mai mulți tineri, în grupuri sau câte doi. Cea mai frumoasă fată era la o masă, singură. Am mers la ea și am întrebat-o dacă așteaptă pe cineva. O lăsase baltă partenerul. Nici măcar n-o sunase: îi trimise un SMS. Am băut împreună câteva pahare și am povestit, așteptând să treacă ploaia.

Se pare însă că Sfântul Ilie nu marșa la dorințele noastre iar ploaia continua nestingherită. Într-un târziu, am ieșit împreună, încălziți de alcoolul proaspăt consumat. Locuia la două străzi distanță și venise fără umbrelă; m-am oferit deci să o conduc. Poate așa mai scap de sunetul acela tot mai sâcâitor, care parcă îmi sfredelea fiecare os al cutiei craniene, devenită un fel de cutie de rezonanță. Sau să fi fost alcoolul de vină?

Ajunși în dreptul blocului ei, m-a invitat timid să intru. Dacă vreau. Înăuntru, m-a servit cu o cană aburindă, nu-mi era clar cu ce. I-am luat cana din mână, am pus-o pe masă și m-am apropiat ușor de ea, până când corpurile ni s-au lipit. Abia a schițat un gest de retragere. I-am atins buzele cu ale mele, lent, lăsându-i spațiu de reacție. Apoi am sărutat-o mai apăsat. Mi-a răspuns, așa că am început s-o mângâi pe umeri și să-i dau jos rochia. În timpul ăsta, am coborât cu săruturile pe gât. Sirena de afară continua să bâzâie, dar deja mă obișnuisem cu zgomotul, corupt de sirena de lângă mine.

M-a condus treptat spre dormitor. În drum, am lăsat în urma noastră aproape toate hainele ce le purtam. Ne-am așezat în pat, continuând să ne sărutăm. În sfârșit s-a făcut liniște: zgomotul de afară încetase. Atunci ea m-a întors pe spate, s-a așezat deasupra mea și mi-a tras o palmă. Nu mă așteptam, așa că am rămas surprins, dar i-am zâmbit aprobator, dându-i de înțeles că se poate baza pe mine. Însă m-am trezit cu o a doua palmă, ceva mai zdravănă. La a treia am deschis ochii.

Și am văzut chipul familiar al mamei, aplecată deasupra mea: „Trezește-te că-ntârzii la muncă!” M-am ridicat buimac, frecându-mă la ochi. „N-ai auzit ceasul?”, a continuat ea. „Iar ai stat toată noaptea pe blog! Bărbat de 30 de ani, și trebuie să te scol eu dimineața. De ți-ai găsi măcar o femeie, să scap de tine! Și ce ai zâmbetul ăla tâmpit pe față?”