Scriam în articolul precedent că în unele țări arabe fetele se mărită la 10 ani sau chiar mai devreme. Desigur că asta ridică unele probleme. În primul rând, la ei acasă este ok, dar imaginați-vă că un cuplu de „tineri căsătoriți” ajunge într-o țară mai conservatoare. Cum va fi privit actul amoros dintre cei doi? Contact sexual liber consimțit sau corupere de minori? Act legitim sau pedofilie? Este o fetiță 10 ani în măsură să-și dea acordul pentru așa ceva? Citisem undeva că o astfel de tânără mireasă a murit la trei zile după nuntă, din cauza sângerărilor; soțul ei avea undeva la 50 de ani.
Concluzia evidentă este că măritișul la vârste atât de fragede e o mare greșeală, ba chiar o monstruozitate. Basmul Frumoasa și Bestia e întors pe dos și pervertit; frumoasa n-a mai apucat să fie frumoasă iar bestia este un monstru ad-literam, care nu-mi închipui neam pentru ce motiv dorește să se însoare cu o copilă ce i-ar putea fi nepoată, aflată în plus la vârsta la care joacă șotronul. Dar asta e, realitatea bate ficțiunea. Revenind la concluzie, cu care presupun că sunteți de acord, ea rezultă atât de clar și rapid din faptul că ne aflăm la o extremă. Dacă însă ne-am propune să găsim vârsta optimă pentru căsătorie, adică dacă ne-am îndepărta de extreme și am intra în zona normalității, am constata că lucrurile sunt mai greu de tranșat.
Totuși, care să fie această vârstă optimă? Nu cred că vom găsi nicăieri recomandări precise în această direcție; majoritatea țărilor stabilesc prin lege o vârstă minimă, undeva la 18 ani, adică la majorat, și atât. Asta chiar dacă la acea vârstă foarte multe fete nu sunt pregătite de a fi soții (decât din punct de vedere fizic). Într-un fel asta e bine: se setează un prag minimum minimorum, care să filtreze situațiile anormale, după care se lasă libertate totală; lecțiile vieții trebuie învățate individual. Mai jos aveți câteva gânduri personale despre căsătorie și momentul la care ar trebui ea să se producă. Aceste rânduri mi-au fost inspirate de comentariul lăsat de Colorbliss la articolul precedent.
Din punctul meu de vedere căsătoria, în sensul ei frumos1, reprezintă aprofundarea unei relații de cuplu bazată pe iubire. Asta este, simplu spus, și nimic mai mult, dar de aici decurg o serie de observații interesante.
În primul rând, între cei doi trebuie să existe o relație de iubire. Aceasta este prima și totodată condiția sine qua non; o căsătorie fără iubire e similară unui obiect, care, deși ființează, este lipsit de viață. Ea poate exista, având exterior aparența unei căsnicii reale, după cum există și calculatoare care dau impresia că exercită funcții cognitive; în realitate însă, în ambele cazuri, avem doar niște mecanisme exterioare lipsite de suflu interior. În plus, iubirea dintre ei trebuie să fie polară, de tip plus - minus, o atracție a contrariilor; precizare necesară, din care deducem că sentimentele afective de tip prietenie, dragoste familială etc nu sunt în măsură să fundamenteze o căsătorie sau o relație de cuplu. Tot de aici decurge principiul că cei doi trebuie să fie de sex diferit. Știu, o să săriți unii în sus că cum, că de ce, că ce gândire dogmatică-i asta, Comuniunea Europeană, drepturile omului, libertatea de exprimare etc. Nu, dragilor, bărbat și femeie. Așa-i construită natura, altfel nu se poate decât pervertind.
În al doilea rând, nu-i suficient să existe o relație de iubire, căci atunci care ar fi diferența dintre prieteni, iubiți și soți? Căsătoria trebuie să marcheze sau să reflecte un anumit stadiu mai profund, mai avansat al acelei relații. Pe de o parte, asta înseamnă că iubirea dintre ei trebuie să fie suficient de matură; pe de alta, cei doi trebuie să fie, individual, nu băiatul și fata de odinioară ci bărbat și femeie. Desigur că maturizarea nu poate fi corelată cu o vârstă biologică, ea ținând mai mult de personalitate. Există oameni care se maturizează repede după cum există adulți care se comportă ca niște copii. Totuși, sub 20 de ani este mult prea devreme, atât pentru el cât și pentru ea, iar graba nu vă va aduce nimic bun aici. Atunci când există unele dubii, așteptarea se poate dovedi de aur; în fond, maturitatea este o condiție a unei căsnicii fericite.
Aprofundarea relației de cuplu implică că deja cei doi au trecut de mult prin fazele ei incipiente și au depășit problemele legate de neîncredere, gelozie, atașamente stupide sau posesivitate. Este penibil să ai un iubit sau o iubită în care să nu ai încredere, cu care să nu poți comunica, față de care să nu te poți deschide total. Dar să te și căsătorești cu el/ea, consider că e lipsit de sens. O bună cunoaștere a celuilalt este și ea necesară iar asta mai implică faptul că cei doi au făcut și fac dragoste. Este prin urmare o prostie să te păstrezi până în noaptea nunții, pentru că în acest caz relația pe care ai avut-o este una parțială, ciuntită, incompletă, și evident că nici nu poate fi vorba de aprofundarea ei. Din fericire cazurile de acest gen sunt tot mai rare astăzi.
Maturizarea unei relații este văzută diferit de fiecare. Trăim într-o epocă în care totul se desfășoară pe repede-înainte, în care viteza a ajuns un fel de a doua noastră natură. Din punctul meu de vedere o relație de 2-3 ani este o relație incipientă. Cei doi sunt abia la început și mai au încă multe de aflat unul despre celălalt iar relația lor este încă un boboc ce are nevoie de apă pentru a crește. Dar, ce să zic, este mai lungă decât una de câteva luni, pentru că am văzut și cazuri. Fetele în general se grăbesc la capitolul ăsta, în parte și pentru a-și împlini o anumită nevoie de stabilitate, pentru a-și asigura un viitor și a pune mâna pe cineva. Totuși, gândiți-vă de 10 ori înainte să faceți pasul ăsta, mai ales atunci când nu simțiți nevoia să vă gândiți deloc.
Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal, scria Victor Hugo în poemul lui Bărbatul și femeia. Din păcate ei trebuie să-și manifeste aceste potențialități iar între ei mai trebuie să existe o anumită chimie înainte de a-și uni destinele. Care e cel mai bun moment pentru asta, rămâne să decidă singuri, dar ca o concluzie la tot ce am scris mai sus: nu prea devreme.
Este însă căsătoria necesară? Din ce în ce mai multe persoane par să opineze că nu. Dar despre asta într-un articol viitor.
- nu mi-am propus să vorbesc despre căsătoria din interes, sau căsătoria care te înlănțuie, nu pentru că acestea n-ar exista ci pentru că eu nu de asta m-aș căsători [↩]
vârstă optimă nu există, lotus. aşa cum nu există doar un motiv de căsătorie. să nu uităm că şi în bătrâna europă tinerele se căsătoreau până nu de mult – că n-au trecut multe secole- extrem de devreme. iar motivul principal era acela de a asigura continuitatea castei şi averii, traductibil astăzi prin nevoia tinerelor de a scăpa de sărăcia lucie de acasă, o nevoie care nu se bazează pe iubire. cel mai concludent caz: monica co şi irinel. el şi-a dorit un copil (infuzie de sânge proaspăt), iar ea… cine mai ştie ce a vrut.
din păcate, pe fondul acestei discrepanţe tot mai mari de clase sociale, iubirea pare ceva demonetizat, deşi nu neg că exită.
revenind însă la vârstă… optimul este de fapt să sştii ce vrei de la căruţa în care te sui.
e vast subiectul tău şi sunt multe de spus…dar care este cea mai bună părere – soluţie? cred că e greu de stabilit…
eu cred că există o vârstă sau chiar perioadă adecvată pentru fiecare persoană în parte. doar că ele diferă, adică ce-i valabil pentru persoana x nu mai e valabil pentru persoana y.
și oricum, mă refeream la căsătorie în sensul ei frumos, nu la căsătoria din interes, de care amintești tu. să fie sănătoși cei care se iau pentru a-și asigura o situație financiară sau mai-știu-eu-ce; mă interesează cuplurile care se căsătoresc pe un fond sentimental real. unele dintre ele, din păcte, nu sfârșesc foarte bine.
Iti dau dreptate la ce zici in comentariu, pentru fiecare exista o perioada sau virsta potrivita. Asta daca exista, tind sa cred ca unii nu sint facuti pt casatorie, indiferent de virsta. Legat de ce ai scris in postare, doua chestii
– la virste diferite putem avea perceptii diferite despre casatorie
– daca stai sa bifezi toate casutele, risti sa ramii celibatar. Sau fata batrina, dupa caz. Sper ca nu mai foloseste nimeni termenul in ziua de azi
E adevărat că percepția asupra căsătoriei (și asupra lucrurilor în general) se schimbă odată cu vârsta. Dar asta nu înseamnă că există o mie de adevăruri relative ci că, pe măsură ce devenim mai înțelepți (dacă devenim), avem o viziune tot mai profundă și mai aproape de esență.
În ce privește condițiile, eu cred că riști dacă nu le respecți. N-am zis că trebuie să-ți aștepți sufletul pereche, dar în cadrul relației pe care o ai, nu strică să îți acorzi puțin timp, ție, celuilalt, relației, pentru a fi sigură că vrei să faci pasul ăsta. Nu zice nimeni să aștepți până la pensie dar la 18-20 de ani mi se pare totuși prea devreme. La fel, este prea devreme după numai un an de relație. Și da, cam asta e problema fetelor, să nu rămână fete bătrâne.
Desigur că nu exclud cazurile de excepție, adică fiecare cu destinul lui să zic așa. Există cazuri de cupluri fericite care s-au căsătorit foarte repede. Ba chiar există cazuri de căsătorii planificate care au ieșit foarte bine. Dar încercând să adresez subiectul în mare, cam asta ar fi opinia mea…
În sfârșit! 2-3 ani de relație e un stadiu incipient! Însă foarte mulți consideră că e vorba deja de un stadiu foarte avansat. Nu o să intru în detalii ce țin de neuro și biochimie, dar e un stadiu incipient din toate punctele de vedere.
Pentru mine personal, tot ce ține de căsătorie nu e necesar, însă empatizând cu cei care consideră căsătoria un pas firesc, necesar, normal – cred că rândurile de mai sus sunt chiar relevante. Mai puțin aspectul de cuplu bărbat – femeie, consider că dacă relațiile de iubire dintre persoane de același sex sunt acceptate, nu există un motiv logic pentru a ne raporta diferit când vine vorba de căsătorie. Da, se abate de la ideea de perpetuare a ceea ce e natural (chiar și asta e discutabil!
), dar ele există. Că le oficializăm sau nu, e doar chestie de ambalaj. (dar asta intră la cum mă raportez eu în general la căsătorie, deci… o las pe altădată :p )
În sfârșit că ai găsit pe cineva care să spună asta, sau cum?
Căsătoria este o opțiune. Nu am prezentat-o ca pe ceva necesar. Am scris doar câteva lucruri pe care cred eu că e bine să le ai în vedere dacă optezi pentru ea.
În ce privește relațiile homosexuale, nu neg că ele există dar nu cred că pot atinge plenarul unei relații heterosexuale. Motivul principal este că nu văd cum ar putea să apară o stare puternică de iubire, adică de iubire reală, din aia care te face să roșești de emoție, să zbori, să fii fericit(ă), să simți nevoia să-i spui o mie de lucruri celuilalt dar să rămâi fără cuvinte când îți caști gura, etc șcl, nu văd deci cum ar putea apare o astfel de stare afectivă între două persoane de același sex. Eu personal am trăit de-a lungul timpului diverse stări de iubire, mai intense sau mai mai puțin intense, mai roșii sau mai indigo, față de persoane de sex feminin, dar nici una față de un bărbat. Și nu cred că motivul ar fi că nu sunt homosexual: opinez că la ei sexualitatea, și nu iubirea, este cea care schimbă macazul.
Dacă nu există iubire, chiar și o relație bărbat-femeie devine ceva profan, mergând spre animalic. Însă schimbarea polarității, plus cu plus sau minus cu minus, duce la pervertire. Nu are sens un astfel de întreg. Chiar și în cuplurile homosexuale, cineva este elementul activ și cineva elementul pasiv, chiar și ei încearcă să copieze tiparul El-Ea.
O clarificare aici. Prin homosexualitate nu înțeleg că o fată dorește să experimenteze cu o altă fată.
Prin homosexualitate înțeleg că respectivii se simt mai bine cu persoane de același sex, eventual sunt incapabili să aibă o relație normală, preferă același sex respectiv dacă s-ar căsători, ar face-o cu o persoană de același sex. Adică nu vorbim de un condiment ci de felul principal.
Opinia mea că homosexualitatea e o chestie nesănătoasă se bazează pe o anumită să-i zic intuiție că orice purtător de penis și-ar împlini la maxim potențialul psihologic, afectiv, emoțional etc prin dezvoltarea plenară în el a calităților masculine. Și invers, adică orice persoană de sex feminin (definită prin prezența organelor genitale specifice) este menită să evolueze în direcția amplificării feminității din ea. Nu pot demonstra asta dar este ceea ce cred.
Mă gândesc acum dacă să scriu un articol despre homosexualitate.
Da, da, în sfârșit am găsit și pe altcineva care să zică asta. Mai sunt și alții de aceeași părere, dar prea puțini știu eu, cel puțin
Păi gândește-te și scrie-l
Ai deja aici un comentariu destul de amplu, poți ușor să îl preiei și să-l transformi în articol.
Mai întreabă, în special pe la cuplurile care s-au căsătorit foarte repede…