Orizonturi

N-am înțeles la început ce mi-a plăcut atât de mult într-o postare de doar câteva rânduri despre nori, apoi cerul s-a înseninat: de vină era perspectiva. De vină sau, dacă ar fi să ne luăm după banc, divină.1

[...] în jurul tău, în preajma furtunii norii se adună. Spre soare apune, din cauza luminii calde, norii par uimiți. În spate, din est, norii vin cuceritori. Meteorologii numesc asemenea poziții ca fiind fronturi atmosferice.

Oamenii de știință spun că zeii și religiile sunt simple născociri ale minții umane. Omul a văzut cândva norii și fulgerele care declanșează ploaia, apoi le-a investit cu conotații divine; așa a luat naștere mitul.

 

 

Poate că oamenii de știință au dreptate. Poate că în spatele acestor fronturi atmosferice nu se ascunde nimic și poate că textul din care am citat e doar un simplu buletin meteo. Dacă-i așa atunci nu vă recomand acest blog: este unul prost scris. Datele culese sunt incomplete, informațiile nu sunt de actualitate, suntem lăsați în ceață cu privire la alte elemente ca ploaia, vântul sau umiditatea.

Pentru cei care însă îl iubesc pe Goethe2...

  1. Ion și Maria făceau amor. La un moment dat Ion îi spune Mariei: „Mărie, ești divină!”, la care ea: „Di vină suntem amândoi, Ioane!” []
  2. „Nu este moartă lumea zeilor și a spiritelor ascunse ale naturii, sunt moarte inimile voastre.” []

4 comentarii

  1. În spatele acestor fronturi atmosferice, chiar și așa explicate de oamenii de știință, nu mi se pare ca ar fi „nimic”. Înțelegerea unui fenomen nu ar trebui să ne facă să îi anulăm acel strop de divin și nici să ne fure din mirare :)

  2. Ce bine că ai pus ghilimelele, altfel se înțelegea invers! Iată cum niște ghilimele pot ascunde sensuri nebănuite; darămite niște nori! :)

Leave a Reply