Bunicii mei

Bunicii mei sunt oameni simpli care muncesc pământul.

Probabil una dintre cele mai vechi amintiri pe care le am cu ei este când, într-o zi, eu copil fiind, bunica a venit la noi la bloc să mă ia cu ea la ţară. Nu pentru mult, pentru o zi, dar de ajuns cât să ne prindă o ploaie sau ceva, astfel că a vrut să ia şi un sfetăr, să-l am pentru orice eventualitate. Ori, după cum lesne vă puteţi imagina, cum adică să fiu eu de acord să luăm cu noi sfetărul, că doară de ce să fiu eu de acord? Chit că nu-l duceam eu şi era un sfetăr absolut normal. Dar, încăpăţânat ca toţi copiii, nu şi nu: dacă ia sfetărul eu nu mă mai duc. Aşa că, după ce am coborât scările şi am observat că-l avea la ea, am înturnat. N-a avut ce face şi mi l-a dat să-l duc înapoi, m-a aşteptat să cobor şi apoi am plecat spre autobuz. Vă imaginaţi starea mea de perplexitate când, în autobuz, l-a scos din traistă şi mi l-a arătat: Crezi că eşti mai şpiculant ca mine? Ce se întâmplase? Ea o strigase pe sora mea care, imediat ce am dus sfetărul sus, i l-a aruncat de pe balcon. Şpiculant, în caz că nu ştiţi, înseamnă şmecher, inteligent. Şi m-a numit astfel pentru că ştiam că va ceda, oarecum am şantajat-o.

Într-o zi, mergând la piaţă, bunica a călcat rău. S-a împiedicat de o bordură şi şi-a scrântit un picior. Au urmat ani lungi de suferinţă şi operaţii peste operaţii, dar de mers tot nu mai poate merge. Şi uneori, când preotul, trecând pe uliţă o întreabă: Ce mai faci, lele Măriuţă?, ea îi răspunde: Ia, aştept să mă duc la deal... La noi în sat, tot în caz că nu ştiţi, cimitirul este la câţiva zeci de metri deasupra casei bunicilor.

Bunicul meu e genul modest, optimist şi sociabil. Aşa de optimist că lui îi merge bine şi cu o tijă în picior. Glumeşte cu toate babele din sat. Deseori o scoate pe bunica din stări de supărare cu astfel de glume. Tot bunicul e singurul din familie care a ţinut cont vreodată de părerile mele. Şi asta încă de când treceam la pubertate. Primul calculator l-am cumpărat din banii lui. Bani pe care i-a dat mamei, care a cheltuit jumătate din ei pe altceva. După care bunicul i-a mai dat încă pe atâta. Şi tot el mi-a dat bani pentru primul costum. Nu l-a văzut nici până în ziua de azi şi, după ce ne-am întâlnit, singura întrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă îmi place cum îmi stă cu el. Nu culoarea, nu alte detalii, dacă mie îmi place. Şi i s-au aprins ochii când i-am zis că da.

Ţin minte că, fiind cu el la fân, l-am întrebat dacă ştie că Pământul se învârte în jurul Soarelui şi nu invers. Mi-a zis că aşa afirmă unii oameni. Altă dată, într-o seară, l-am văzut cum, înainte să se pună în pat, s-a retras singur într-o cameră şi, cu mâinile împreunate, a zis Tatăl Nostru. Mi-am dat seama că făcea asta în fiecare seară înainte de culcare. Scena m-a marcat.

Bunicii nu mai sunt cu mine de câţiva ani. Dar vorbesc la prezent despre ei deoarece încă îi port în suflet. Şi scriu aceste rânduri pentru că, uitându-mă la generaţia actuală, la bunicii de mâine sau de poimâine, mă întreb ce vor avea de relatat despre ei nepoţii lor. Bunicul meu ştie totul... bunicul meu ascultă, la căşti, în fiecare seară înainte de culcare, maneaua preferată... Lăsând la o parte vârsta, pe care încă n-o avem, noi suntem pregătiţi să fim bunici?

6 comentarii

  1. Bunicii sunt exponentii unui rai pierdut ! Nu mi-as putea imagina copilaria mea fara bunici.
    Chiar daca ei trebuie sa plece mai devreme, vor trai mereu in sufletele noastre.
    Fii fericit ca i-ai avut !

  2. nu ştiu dacă cineva se pregăteşte vreodată să devină bunic, cred că nu, e un soi de devenire, de înţelepţire care mai ţine şi de cum ai trăit înainte. dar privind în copilăria mea vegheată de cei patru stâlpi cu tâmple albe pot spune cu certitudine că am avut o copilărie miraculoasă. nu cu svetăr (aşa se zice la noi) ci cu laibăr! :P
    trei s-au dus la deal… mai am o bunicuţă mărunţică ce locuieşte cu mine. are aproape 100 de ani.

  3. să-ţi trăiască cât mai mult. laibăr se zice şi la noi la acea vestă din piele, sfetărul e un fel de jerseu… :)

  4. Se spune ca bunicii ajung sa isi iubeasca nepotii mai mult decat proprii copii. Tind sa cred asta pentru ca am simtit acest lucru. Acum, dupa ce am citit articolul tau, imi e dor de bunici si de copilarie :)

  5. Mă bucur, e bine când îţi e dor, arată că ceva vibrează în tine, dorul după starea de copil nu poate să se nască dacă nu ai o parte din acel copil în tine… :)

Leave a Reply