(preambul)
Pe măsură ce se apropiau, în minte începură să i se deruleze cele mai bizare asocieri de cuvinte. În fond, dacă se gândea bine, abația care-l aștepta nu era altceva decât ablația, din care s-a exterminat o literă. Sau s-a exorcizat. Că litera în cauză era sursa tuturor greșelilor și slăbiciunilor bărbătești. Sau, mergând pe calea inversă, ca să ajungi de la ablație la abație, trebuie să elimini ceva.
Reveria îi fu întreruptă brusc de oprirea trăsurii. Vizitiul își iți capul pe fereastră și spuse: „Am ajuns!”
Septembrie avea deviație de sept, motiv pentru care vorbea cam pe nas. Dar deocamdată tăcea, ascultând o întreagă pledoarie despre cum tânărul din fața lui nu vrea să fie ultimul Furtun din sat și despre cum o iubește nespus și neconsumat pe Matilda. Disertația lui impetuoasă se termină cu o întrebare pusă temător, cu o voce tremurândă: „Pot să-mi recapăt testiculele?”
(continuarea, aici)
Haha, finalul a fost magistral, măreţ de-a dreptul, aşa că nu contează cum începi o poveste, contează cum o sfârşeşti, încă mai râd.
Iau povestea de la tine, postez pe la miezul nopţii, îl duc pe Septembrie mai departe, adică îl iau şi văd eu ce fac din el, din deja Septembrie.
Deja Septembrie era înainte să-i scriu eu numele aici, pe blogul unei tipe violet, urmează linkul! De acolo mi-a venit ideea lui Septembrie, sau a unui Septembrie, că nu-i obligatoriu să fie același.
Îi rog pe toţi cei care vor continua povestea lui Calmy, indiferent din ce punct, să mă anunţe lăsând un comentariu aici: https://gandvis.wordpress.com/2016/09/05/plasa-lui-calmy/