Cât de obositor poate fi destinul unui cuc închis între două membre care pendulează? Să fii mereu locatarul suspect al unui spațiu mic și întunecos, tributar orelor și mai ales minutelor, să te trezești în fiecare dimineață, să folosești aceeași mișcare de dute-vino mecanică, să te controleze orice limbă așezată deasupra ta, și nu, nu ridicați sprânceana, limba n-a fost creată doar ca organ de vorbire, după care, procesul încheiat, să te retragi în cuibul tău și să aștepți până data viitoare!
Sau, de fapt, uneori poate fi extrem de plăcut. Și în orice caz, niciodată la fel. Astfel încât mă întreb: ce-l face pe un cuc, adică pe cel de lemn, să fie absent, iar pe un altul, adică pe cel din carne, să întrupeze plenitudinea? În mod cert nu tiparul, care le este comun. Extinzând întrebarea, ce-l face pe un om care se trezește la șapte, își bea cafeaua și merge la serviciu, zi de zi, an de an, să fie plictisit, iar pe un altul care exact la fel, să fie fericit? În mod cert nu tiparul, care le este comun.
Și poate că nici lipsa tiparului.
Oare sunt singura căreia imaginea cucului închis între două membre care pendulează, nu-i bate tocmai ora exactă?
E clar că trebuie să m-apuc de studiat comportamentul cucilor în captivitate. 
Păi nici articolul din care m-am inspirat nu se poate zice că-i imun la interpretări.
Dincolo de asta, mă gândeam la ce te face viu și ce te face mort. Sau la diferența dintre obiecte și oameni. Oarecum.
Arta cucului este aceea de-a împărți timpul.
Există o grație în felul său de a cucui timpul.
Aici intervine omul, îl pune să cânte.
La romani, cand cucul sufera de singuratate, de obicei intervine pupaza. Nu-i discriminatoriu ca nu exista si ceas cu pupaza?
Scorchfield
Și dacă oprim toți cucii din lume?
adelinailiescu
Nimic mai simplu, ne vom arcui precum ei la ore exacte!
Și dacă oprim de tot ritmul subtil pe baza căruia se arcuiesc lucrurile, cucii sau oamenii? Dacă rămâne doar întinderea timpului, nemăsurată?
Te-n-tinzi, mai există „teoria corzilor”, a stringurilor, a bâzâielii!
Nu poate să existe zgomot fără liniște, altfel noțiunea de zgomot n-ar avea nici un sens.
În unele culturi orientale zgomotul este cel care ascunde liniștea, elongația este cea care ocultează repaosul. 
Ştii ce-l face pe unu’ plictisit iar pe altul care face acelaşi lucru fericit? Cel fericit nu şi-a pierdut interesul pentru ceea ce face, cel fericit, ceea ce face, face cu intensitate.
Plictisiţii refuză cu pasivitate, fericiţii acceptă cu pasiune; asta aproape legat de orice.
Asta’i pentru tine, cu dedicaţie; partea cu “sleep alone” care nu’i touna cu a fi singur cuc. Glumesc.
Deci pasiunea.