Joburi și vise

Era să scriu joburi și vize dar m-am corectat la timp. V-ați pus vreodată întrebarea, mici fiind, ce vreți să ajungeți când veți fi mari? Nici eu. Dar mi-a pus-o undeva pe clasa a șasea dirigintele, care ne era și profesor de română. Ne-a întrebat pe toți din clasă ce ne dorim să devenim la maturitate și a trecut răspunsurile noastre într-un caiet. În dreptul meu a scris „șahist”. Ne-a spus că peste ani și ani, poate înainte de BAC, vom avea ocazia să recitim aceste răspunsuri și să vedem cum gândeam când eram mici. N-am avut ocazia. În primul rând pentru că în liceu n-am mai făcut ore cu el  și în al doilea pentru că s-a sinucis. Ceea ce mă face să mă privesc întrebarea lui de atunci într-o altă lumină. În sensul că poate omul era nefericit cu jobul pe care-l avea.

sah

Șahist n-am ajuns. În principal pentru că în liceu m-am gândit să mă fac preot, iar sutana nu mergea cu piesele de pe tablă, exceptând firește nebunul. Mi-am revenit însă repede în simțiri. Poate și pentru că nu mă înțelegeam cu notele de pe portativ. Altfel, aș fi avut chiar șansa unei strălucite cariere în muzică, căci, ziceau unii, semănam cu David Garrett. Pe lista posibilităților ce așteptau să fie bifate s-au mai înscris carierele de psiholog și filozof. Am renunțat la prima când mi-am dat seama că-i o chestie de fete. Iar la a doua când mi-am dat seama că uneori îmi place să vorbesc.

Din păcate, nu mi-am dat seama și că-mi va plăcea să scriu, neștiind pe atunci de bloguri. Altfel, poate aș fi acordat mai multă atenție limbii române, așa puțină câtă am făcut-o. Și nu m-aș trezi azi că mă uit în dexonline pe cele mai diverse și variate teme. Dar, spre ușoara mea consolare, nu sunt nici singurul și nici cel mai agramat. De exemplu, văd la tot pasul întrebări de genul <<cu câți de i se scrie „a știi”>>. Cu doi de i, mei oameni buni și blogeri care sunteți, „a știi” se scrie evident cu doi de i. Dar nu-i forma corectă.

Deci șahist, preot, psiholog, filfizon. După care producător de filme pentru adulți.1 Cert e că-n toate aste aspirațiuni, exceptând-o poate pe ultima, banii nu prea au contat. De altfel, contextul mi-a fost favorabil: părinții m-au lăsat să fac ce vreau iar prietenii mi-au dat exemple pozitive. Cum ar fi un tiz de-al meu ce era atras de o anumită meserie. Învățând bine, părinții l-au trimis la liceu. S-a prezentat băiatul la examen,2 a primit un subiect relativ ușor și n-a scris. Supărare, bocete - după care s-a dus la profesionala pe care și-o dorea. Astăzi știu că e director de vânzări și câștigă bine.

Vă întrebați poate ce-am făcut până la urmă. Răspunsul corect e că încă-mi pun problema ce voi face când voi crește. Spre deosebire de atâția semeni de-ai mei, care deja au depășit, se pare, faza asta. Și pe care-i văd uneori la televizor, în ziare sau  în stațiile de metrou, când mai ajung și eu prin capitală, cu chipuri inexpresive și priviri absente, defilând ca un roi organizat spre ceea ce a primit diminutivul de scârbici.

Pe de altă parte, nu te poți aștepta ca toți să fie fete și toate să lucreze în publicitate. Că aia-i nișa cu cea mai mare doză de entuziasm pe cap pătrat de angajat, în caz că nu știați. Sau așa deduc eu din postările și statusurile lor de pe Facebook, trase parcă la indigo: „Mă cheamă Pisi Blabla, am terminat relații publice / economie / altă similară prostie, iubesc activitatea de PR, am fost născută pentru advertising și sunt pasionată de Social Media”. Ah, unde erați voi, ursitoarelor, când s-a inventat treaba asta cu Social Media? Cum aș fi avut eu acum un job nu doar minunat, ci și pasional!

La partea de relații publice, îmi rămâne să mă mulțumesc cu blogul. Și-n rest, cu viața. Cam săracă însă, după ce mulți prieteni au migrat spre țările calde. M-am întâlnit recent cu unul, plecat de mult în Italia, întors pentru doar câteva zile. Ne-am salutat rapid și l-am întrebat ce face, cum îi merge dincolo. Mi-a răspuns ceva de genul că ok, cum adică cum îi merge, normal. Iar acum stau și mă gândesc dacă și mie îmi merge „normal” sau dacă pot identifica urcușuri și coborâșuri pe axa vieții. Dacă e liniară sau cu denivelări. Și dacă mai țin minte ce voiam să mă fac când eram pe clasa a șasea.

Din fericire, încă da: voiam să vă bat la șah! Că altfel, sunt mai pirpiriu.

  1. Un mic disclaimer: nu citiți totul ad-literam. În fond, a trecut ceva timp și poate nu-mi aduc aminte așa de bine. :) []
  2. pe atunci se dădea examen de admitere la liceu []

14 comentarii

  1. Eu am declarat ca vreau sa ma fac “inginer de electrica” cand aveam vreo 3 ani. Asta in timp ce manuiam vartos un spaclu de plastic din setul “micul zidar”. De unde lumea a prepus ca eram confuz. Apoi am vrut poet. Apoi pescar la Marea Nordului.
    Am sfarsit “inginer de electrica” :D. Si-mi place grozav. Stiam eu… :))
    P.S: inca aspir sa fiu pescar la Marea Nordului si zic ca nu e timpul pierdut. Problema este ca femeile din viata mea se opun activ, ba chiar de-a dreptul violent, unei astfel de schimbari profesionale. Alta problema, secundara zic, e ca imi e mila de pesti si ma plictiseste pescuitul.

  2. vladen, :)) bine că ai uitat de isprăvile tale cu găinile, că altfel cine ştie ce voiai să devi.
    lotus, “a şti” se scrie urmând aceleaşi reguli care se aplică lui “a fi” uneori cu doi de i, uneori cu unul singur. ;) când eram copil mi-am dorit să devin profesoară. razant m-a ferit norocul! :P apoi mi-am dorit să devin chimist… altă belea!
    în final am devenit eu…

  3. „a ști” se scrie cu un singur i în timp ce „a știi” se scrie cu doi de i. evident însă că doar una dintre ele e corectă. :)

  4. Ce coincidenta! Prima mea optiune de cariera, pe la 5-6 ani , a fost de preoteasa! Pacat ca nu ne-am intalnit atunci. :)) Apoi am vrut sa fiu haiduc , mai tarziu sa fiu…securist! Dar nu mi-au primit dosarul fiindca am avut un 4 la purtare. Mai bine ma faceam haiduc…
    Fi-miu a vazut primul calculator in viata lui tot pe la 5 ani si a decis: ma fac “calculatorist”! Si calculatorist s-a facut, nu a avut niciodata alta optiune. Vezi, unii stiu din start ce vor, altii tatoneaza multe carari pana aleg (sau alege viata pentru ei…) Dar noi, astia mai indecisi, suntem “policalificati”, putem incerca orice. Desi pentru preoteasa e cam tarziu. :)

  5. Eh, și eu am știut de la început ce mi-am dorit. Și în direcția aia m-am dus. :) Dar nici nu am fost limitat de acea opțiune (mi-ar fi plăcut și alte chestii, o parte amintite aici), nici nu m-am plafonat. Încă nu-i târziu să fac altceva, la o adică.

Leave a Reply to adelinailiescu Cancel reply