Eminescu v-a mințit. Sau, ar fi mai onest să spun că n-a știut toată povestea. Aproape nimeni n-o știe. În realitate, lucrurile s-au petrecut cam așa:
Erau deja aproape trei ani de când, văzând-o seară de seară la pervaz, ființa-mi de gheață a vibrat pentru prima oară. Un tremur ușor, necunoscut mie, m-a cuprins; metalul se încălzea în timp ce praful și gazul începeau un dans ciudat, așezându-se pe niște coordonate misterioase, numai de ele știute, la fel cum se așează la voi pilitura de fier când puneți lângă ea un magnet. Magnetici erau, pentru mine, ochii ei. Mă fermecau cu privirea lor caldă, visătoare, când mă fixau adânc și își imaginau povești doar de mine ghicite, în nopțile cu cer senin. Dar cum s-ar fi putut?
Zi după zi îi admiram trupul suav și firav. O imposibilă iubire. Eu nemișcat pe cer, ea liberă să meargă unde vrea; și totuși, eu atotcurpinzător și ea limitată. Eu etern, ea - o scurtă flacără de lumânare, până se stinge. Și totuși, ea vie și eu mort. Să-i spun mi-aș fi dorit nespus; dar cum? S-o strâng la piept, ca un nebun!
Ființa îmi e țintuită pe harta Căii Lactee, dar sufletul mi-e liber. Trei ani mi-au trebuit, ca să-mi adun puteri. Și după cei trei ani, într-o frumoasă noapte adâncă, m-am desprins cu un efort suprastelar de trupul meu inert, lăsându-l acolo pe boltă, să lumineze în continuare; am cerut binecuvântarea Cerului și ocrotirea Lunii, și-am coborât ușor, purtat de-un gând de dor, până-n iatacul ei. Un fel de zburător.
Am început să prind contur. Mai întâi o mână, apoi un picior. O dâră de fum, luând ușor forma unui om, devenind tot mai densă, până la consistență materială. Eram, acum, o ființă carnală. Dar nu puteam rămâne așa. O singură atingere a unui obiect din lumea voastră, și m-aș fi dezintegrat la loc, în eterica-mi esență, iremediabil. Doar pașii îmi erau permiși, nimic mai mult. Și totuși, asta-mi era de-ajuns.
M-am apropiat de pat. Unde, acoperită cu o cuvertură fină, ea dormea. Îi auzeam respirația ușoară, în liniștea nopții. O singură șansă, o singură încercare ca să-i atrag atenția, s-o dezvelesc de cearșaful de mătase și să se uite în ochii mei: dacă m-ar fi dorit, privindu-mă de la distanța asta, m-ar fi putut urma. Am apucat, deci, cuvertura ce-o acoperea și-am dat-o repede la o parte. Dar vai! sub ea, o alta se afla. Și-n timp ce înapoi în fum mă destrămam, cu ochii-nlăcrimați de rouă, atât am mai putut vedea:
Lenjerii de pat Outlet: plătești una, primești două.
Belea!
iooooi! luceferilă ce-mi eşti!
apăi nu ție, ci cătălinei
Luciferilă se potrivește mai bine, psică!
sunt străin de sensurile oculte ale luminii