Fără nici o legătură cu blogeri, astăzi vom vorbi despre omul religios. De fapt ce să vă aburesc cu formulări savante, mai bine vă spun că într-una din duminicile trecute am văzut două femei povestind lângă o biserică. Ceea ce nu-i o chestie chiar așa senzațională, de multe ori oamenii povestesc în jurul unor clădiri1. Dar personajele noastre își făceau din când în când cruce. Având în vedere că se aflau lângă un lăcaș de cult, nici asta n-ar fi mare lucru. Dar înăuntru era slujbă. Ceea ce iarăși este perfect în regulă pentru o zi de duminică. Dar femeile respective participau la acea slujbă...
Doar că înăuntru fiind destul de multă lume, s-au decis să rămână afară. Unde adică puteau sta și la taclale. În fond, preotul vorbea la microfon și ele auzeau când e de-ți făcut cruce. Și cu ocazia asta aflau și ultimele bârfe, noutăți și reclame interesante, fără a fi nevoie să citească bloguri pentru asta. Păi nu?
Am o întrebare simplă: dacă nu sunteți persoane religioase, de ce mai mergeți la biserică? Că nu-i nici o rușine, din contră, în ziua de azi probabil majoritatea oamenilor sunt atei, n-o să vă critice nimeni, n-o să vă arate cu degetul, cei care cred în Darwin o să vă admire iar cei care cred în Dumnezeu o să se roage pentru voi, transfigurându-vă. De ce să mergi la biserică și în general de ce să faci ceva de formă? Când e atât de simplu să nu-l faci. Sau să-l faci, dacă vrei, dar atunci să-l faci pe bune.
Întâmplarea mi-a adus aminte de un obicei, acela de a-ți înmormânta o rudă cu cât mai mult fast. Numărul de preoți care participă la o astfel de slujbă trebuie să fie direct proporțional cu rangul social și averea decedatului. Din nou, de ce? Singurul scenariu posibil la care mă gândesc acum este următorul:
Preotul e intermediarul dintre tine și divinitate. Și atunci, să zicem că moare Vasile, iar preotul i se adresează lui Dumnezeu:
- Doamne, te rog ai milă de sufletul robului tău Vasile, care a avut păcate, dar a fost un om preponderent cinstit, cuminte, cu frica ta...
La care Dumnezeu răspunde:
- Nu! Pentru că tu nu știi, dar Vasile toată viața a visat la femeile altora, tot binele aparent pe care l-a făcut a fost pentru a obține admirația celor din jur și toată sinceritatea lui a fost de fațadă. El nu merită să ajungă în Rai și va fi trimis în locul chinurilor veșnice.
În mod normal, dacă Vasile ar fi un oarecare, aici s-ar termina totul. Dar cum Vasile a avut o grămadă de bani, din spate apare al doilea preot, care insistă:
- Dar Doamne, stai puțin, că nu ai dreptate! Mai reflectează asupra celor spuse de părintele Daniel dinaintea mea, că totuși Vasile a avut, când a fost mic, o epifanie, și a fost pentru cinci minute sincer când i-a cerut mâna soției lui, și nici n-a râvnit la soțiile altora după ce a ajuns la andropauză. Trebuie să arăți puțină îngăduință în privința lui!
Iar Dumnezeu, depășit numeric, le spune:
- Fiii mei, eu nu l-aș primi pe Vasile în Rai, dar pentru că sunteți mai mulți și este democrație, aveți dreptate!
Și uite așa ajunge Vasile în Rai pentru că a avut mai mulți bani decât alții.
Sau să fie numărul de preoți direct proporțional cu păcatele decedatului? Că dacă a greșit mai mult, e necesară mai multă muncă de convingere pe lângă Dumnezeu? O întrebare pe care o lăsăm în seama cuvioșilor noștri cititori...
- în lipsa cărora chiar formează bisericuțe [↩]
Ai făcut mişto de nişte chestii, însă eu cred că muierile alea de zici de ele că nu mai apucaseră să intre în lăcaşul cu pricina trăiau fie şi de acolo sentimentul religios. Acu’ eu nu ştiu dacă te-ai fi dus la ele să le pui niscavai întrebări despre acest sens al existenţei lor care pare, zic pare, aşa cum pare şi pentru alţii care fac potecă la biserică de trei ori pe săptămână, a fi creştinismul, ar fi ştiut, sărmanele, ce să îţi răspundă.
Sau dacă i-ai întreba dacă pe cei pe care i-ai afla în întâmplări dintr-astea, şi pe alţii pe care îi ştii trăind sentimentul ăsta monolinear, dacă se simt împliniţi raportaţi la Dumnezeu.
Pentru că asta, dragă Lotus, înseamnă om religios. Ştiai?
Eu zic din contră, că poți să te afli înăuntrul celei mai mari catedrale, în timpul celei mai importante slujbe, și să nu trăiești deloc sentimentul religios. Iar ele apucaseră să intre, dar au preferat să rămână afară. Nu erau singurele de altfel, iar ușa era deschisă.
În imagine avem un mântuitor iluminat. Doar că lumina cade pe el dinafară: niște reflectoare i-o trimit din diverse unghiuri, îl pun în lumină. Trebuie să fie un spectacol frumos.
Dacă ar fi o lumină interioară, căreia i te consacri, atunci cred că da, ai fi un om religios. Indiferent de numele acelei lumini sau forma pe care ar îmbrăca-o ea.
Pe mine mă duce cu gândul la o trăsătură comună multor oameni, indiferent că vorbim de religie sau alte activități. E studentul care merge la cursuri și vorbește peste profesor. De ce mai mergi dacă nu ești pe bune prezent acolo? E omul cult care merge la teatru și trimite sms-uri pe tot parcursul spectacolului. Din nou, de ce mai ești acolo, dacă nu chiar ești ?
Întrebarea ta o găsesc, așadar, chiar relevantă: de ce să faci ceva de formă? Din obligație, din necesitate, din obișnuință, și poate, mai ales, din nevoia de a te simți integrat și acceptat social. Pentru mulți oameni (în opinia mea, pentru majoritatea), credința este un act social, mai degrabă decât religios. A merge la biserică este un obicei, un ritual care include și a intra în legătură cu alții asemeni ție.
Inutil să spun că o astfel de existență mi se pare superficială – să faci lucrurile numai de formă, să faci ceva fără a te implica total sau cât mai aproape de total. Însă e doar o perspectivă. Eu înțeleg autenticul într-un anume fel și la o anumită intensitate.
Deși nu am pretenția ca ceilalți să fie la fel, tot găsesc superficiale astfel de situații precum cea prezentată de tine și, de ce să nu recunosc, le desconsider. Mai ales că astfel de oameni, care merg la biserică și stau la taclale sau sunt atenți la coafura lu’ X-uleasca etc sunt cei care mă judecă pe mine (cum că nu merg la biserică și vai, n-am nici un dumnezeu)
+1
:)))) Dacă femeile erau lângă biserică, staţia era pornită, iar tu ”auzeai” cele vorbite de ele…..toate astea mă duc cu gândul că şi tu erai la slujbă! Şi, nu numai la slujbă, dar nu ai avut loc înăuntru, din acelaşi motiv, lume multă, ai rămas (pe) afară. Te deranjau, nu?
Nu eram la slujbă. Dacă aș fi fost în situația lor, de ce să le fi criticat? Și nu auzeam ce își spun, doar vedeam că povestesc.
Da’ ce importanță are ce-și spuneau? Ele merseseră la slujbă și stăteau afară în povești. Chiar despre popa să fi povestit, tot nu poate fi numită aia participare.
Să înţeleg că tu stabileşti ”câtă” participare au avut sau nu ele, la slujbă? Şi cu ce te-ar deranja asta, mai ales că erai în trecere? :)))) Hai, măi, avem aşa un spirit justiţiar de mici. Ce te deranjează pe tine, dacă tot nu împarţi acelaşi crez cu ele, cât devotament depuneau pe altarul creştinătăţii? Te-a nefericit într-un fel? Cum nu înţeleg(citeam mai sus) cu ce ne-ar deranja că-şi trimite x sau y sms-uri în timpul spectacolului?! Ce, sună telefonul, omul vorbeşte şi deranjează lumea? Cred că ”deranjamentul” ăsta ar fi bun de motive mai bune.
Femeile respective, poate că erau nişte ţaţe, sau, foarte bine, aveau un motiv inocent de povesteau…N-ai de unde ştii!
Şi să nu te mai temi că eşti judecat uşor?
Mi-e teamă să mai spun acum ceva, cine ştie ce-oi spune despre mine…. :)))))))))))
Te rog să recitești articolul, pentru că dai dovadă că nu l-ai înțeles. Cele două femei nu m-au deranjat cu absolut nimic. Nu știu de unde ai dedus tu asta, că eu nu am precizat nicăieri că m-ar fi deranjat. Pur și simplu am observat un comportament care ne poate da de gândit, așa că l-am pus pe blog.
Adică îmi pun întrebarea (și o pun și cititorilor): ca ce chestie să mergi la slujbă dacă nu te interesează pe bune? Că dacă te-ar interesa cu advărat, dacă ți-ai dori foarte mult să intri în comuniune cu divinul în acele momente, să asculți predica etc, atunci ba da, ți-ai închide telefonul și ai intra în sală, nu ai sta afară în povești. Iar participare e clar că n-au avut, de vreme ce stăteau afară la discuții.
Hai să fac o analogie, poate așa înțelegi. Să zicem că mergi la cinema să vezi un film. Ai mai văzut tu oameni care să meargă la film dar să rămână în afara sălii de cinema, povestind, pe toată durata filmului? După care să considere că ei au văzut filmul? Nu. Oamenii care merg la cinema chiar intră în sală. De ce? Pentru că își doresc foarte mult să vadă acel film. Pentru că acel film este pentru ei foarte interesant și captivant, și de abia așteaptă să-l vadă. De aia se duc, să-l vadă! În schimb, cei care merg la biserică, uneori rămân în povești și nu intră să participe la slujbă.
Faptul că ei nu participă la slujbă pe mine nu mă deranjează cu nimic. Dar asta spune ceva despre ei. Și anume că nu cred în Dumnezeu cu adevărat. Nu cu tot sufletul și cu toată ființa. Pentru că altfel, abia ar aștepta să intre acolo și să se roage. În schimb, ei fac aceste lucruri care țin de religie în mod exterior și superficial, dintr-un fel de conveniență socială.
:)))) ok, rămâne ca n-am inteles…
Păi dacă nici după comentariul de mai sus…
De ce, n-ai văzut ghilimelele?
Păi nu știu, tu să-mi spui. Ți-e mai clar ce am vrut să zic în articolul ăsta, sau tot consideri că opiniile mele critice sunt cumva nefondate ori răutăcioase?
Hai să mai fac o analogie. Să zicem că îți trimiți băiatul la școală să învețe. Iar el, în loc să fie în sala de clasă și să asculte atent la ce predă profesorul, stă pe coridor în povești cu un prieten. Când profesorul te sună și-ți spune că elevul n-a fost prezent, ce faci? Îi accepți scuzele cum că totuși a participat și de-acolo de afară la oră? Că mai auzea din când în când ce spune profu’, că era aproape de ușă? Consideri că elevul tău este ok din punctul de vedere al școlii și al învățăturii? Sau al participării la ore?
Treaba e că un elev căruia îi place cartea va fi mai tot timpul prezent, în timp ce unul care nu prea e atras de școală va trage chiulul. Dar cel puțin elevul este sincer: dacă nu i s-ar cere să meargă la școală, nici măcar nu s-ar trezi dimineața. Femeile noastre în schimb erau și ipocrite: nu le ceruse nimeni să fie prezente la slujbă, însă ele s-au dus. Dar de formă.
Lotus, nu cred ca ai scris fără fond sau rauvoitor, numai ca observatia ta se risipeste pe chestii neimportante. Atata tot. Nu tot ce observam ne atrage atenția si ne face sa scriem pe blog, nu? Ceva, undeva….s-a clatinat.
Ex nu mi se par asemănătoare, sorry.
Iar eu, acum, nu vreau sa fiu gica-contra, doar vad altfel problema.
Nu prea înțeleg ce vrei să zici cu risipitul. Altfel, în detalii se ascunde esența. Analogiile sunt extrem de concludente. Și când te duci la cinema, și când te duci la biserică, o fac din drag (de film și respectiv de Dumnezeu). Sau așa ar trebui. Dar dacă tu nu crezi că-s concludente, ești liberă să spui de ce.
După cum ești liberă să îți expui punctul de vedere. Chiar m-ar interesa să-l citesc, eventual la tine pe blog.
Ok, vei primi răspunsul, la mine pe blog. Cât de curând.
Nu consider ca este nevoie sa merg in fiecare Duminica la biserica , vreau sa cred ca atunci cand spun o rugaciune , fie afara fie la birou ..oriunde.. imi este ascultata de Dumnezeu. Probabil ar trebui sa-mi fie rusine spunand asa ceva ..dar..
Greșim extrem , atunci cand avem o situație neplacuta , o problema si atunci brusc ne aducem aminte de divinitate .. “Aoleu ce-am patit , doamne ajuta-ma te rog te implor”
Din pacate o auzim cam des, nu-i asa?
Si noi avem in continuare credinta.
Când un înțelept din Orient a fost întrebat ce locuri sunt sacre sau bune de făcut meditație/rugăciune, el a răspuns că spațiul sacru este acela în care gândul omului se îndreaptă plin de aspirație către divin.
Deci, dacă ești la birou și te rogi cu sinceritate, acel birou este biserica ta. În timp ce dacă ești la biserică și te gândești la cheful de acum două nopți, biserica devine clubul sau discoteca ta.
De altfel, și în folclorul românesc găsim zicala „omul sfințește locul”.
Este vorba, bineînțeles, de diferența dintre formă și fond. Dintre a merge la biserică de formă sau a crede profund și ferm în Dumnezeu, indiferent în ce loc te afli.
Da domnule , sunt de aceeași părere
Noi , romanii suntem un popor credincios . Asa am fost crescuti. Poate chiar indoctrinati de către familie .
Cum ai spus , rugile ne sunt ascultate de oriunde . Important este sa si credem tot timpul ..
Mi-a spus o amica, in urma cu ceva timp ca este dezamagita de Dumnezeu dintr-un motiv anume ..
E o mare tampenie din punctul meu de vedere ( nu vrei sa scriu despre asa, scrisul nu este punctul meu forte si ar dura o eternitate) , intr-un final am avut satisfactia de a o îndruma spre drumul cel drept .de aceea zic , mediul in care crestem , cei 7 ani de acasa au legătura si cu a noastră credință .