Nu toți oamenii. Ar fi și culmea. Îmi plac așa, cam jumătate dintre ei, și anume jumătatea celor de sex feminin. Lăsând gluma la o parte, iubesc oamenii. Cred că pe toți.1
De ce chiar pe toți? Cred că are de-a face cu modul în care îi privesc. Există două perspective care-mi vin în minte asupra omului. Conform primeia, omul este o sumă de contradicții, o serie de posibilități, un punct pe scara care leagă cerul de infern. Vă place metafora scării? Fiind de formație reală, mi-e mai ușor să mă descurc cu concepte abstracte. Dar eu subscriu unei alte imagini, de data asta tridimensională2. Din punctul meu de vedere, omul este o figură geometrică asemănătoare unei sfere. În centru se află esența sau sufletul lui, un bob de diamant strălucitor, curat. Peste el se află un strat al personalității, și apoi încă unul, și tot așa, până ajungem la circumferința de unde ne privește acum. Aceste straturi suprapuse îi ocultează din ce în ce mai mult sufletul și îi întunecă tot mai mult privirea, la fel cum perdeaua de la geam oprește într-o anumită măsură razele soarelui să pătrundă în încăpere.
Dacă ar fi să-i formulăm un scop acestui om, ar fi să-și regăsească nucleul; dacă ar fi să-i trasăm o cale, fie ea intelectuală, religioasă, metafizică sau de altă natură, ar fi spre înăuntru. Din acest motiv, eu nu cred că omul este o întrebare fără răspuns. Eu cred doar că răspunsul este imposibil de găsit în afară și foarte greu de găsit înăuntrul nostru, fiind adânc îngropat. Și, poate, de neexprimat în cuvintele ce ne descriu marginea.
Și tot din acest motiv eu nu cred în Isuși și Adolf Hitleri. Eu cred doar în oameni mai mult sau mai puțin conștienți de ei. Și, de aceea, îi iubesc pe toți.
Se întâmplă că dreptele astea mai sunt şi curbe, da’ tot o gaură, nu stau să bat degetul acuma pe tastatură ca să produc o lemă ajutătoare..
Nimeni nu-i perfect, important e să țintești cât mai sus.
Oricâte straturi spală omul, praful trăirii se depune
şi miezul i-l ascunde şi de lume, dar şi de înţelegerea-i sumară.
De-aceea, scufundat în mărunţişul zilei, cu orele nu toate bune,
uită de căutări de miez, se pierde cum pier lumini în fapt de seară.
Ca să-şi găsească rostul pe frunte scris cu gând
îi trebuie şi vrere ,şi putere, şi-un strop de dor arzând.
Până la urmă, în mărunțișurile zilei sau în orice altceva, tot acel nucleu îl căutăm.
Frumoase versuri.
Dacă nu ne pierdem în mărunţişuri…
Era parabola aceea veche, cu o bătrână care își pierduse un ghem cu ață în casă dar îl căuta afară. Și o întreabă un trecător de ce-l caută acolo, iar ea-i răspunde că acolo beneficiază de lumina felinarului.
Toți (ne) căutăm, fie că știm, fie că nu. Cei care nu știm, (ne) căutăm în aceste mărunțișuri…
omul şi sinele său. cât de bine ajungi să cunoşti un om? după ce ai mâncat împreună cu el un sac de sare, ar spune o vorbă. eu spun că nici atunci.
chiar şi aşa… îmi plac oamenii. pentru sâmburele de bine din ei, pentru strălucirea aceea.
ne este mai usor sa cautam in afara noastra, pentru asta suntem dotati de la natura… cu simturi, dar pentru a cauta in interior…? cum? cu ce? nu ne invata nimeni, asa cas preferam concretul abstractului…
foarte fain scris. chiar-chiar.
psi: a-l cunoaște pe celălalt e o încercare zadarnică cât timp nu ne cunoaștem pe noi înșine.
dordefemeie: poate că avem simțuri și pentru înăuntru, dar ne sunt și ele adormite.
ch3815h bun venit pe blog, fată cu nume de formulă chimică…
omul este o suma de contradictii ce nasc posibilitati :)))
Este și asta.
In principiu si mie imi plac oamenii; dar in realitate nu prea ii iubesc ca vad prea multa rautate in ei. Le pot ierta prostia, ignoranta, lipsa de maniere, le pot justifica uneori minciuna si trufia dar rautatea gratuita, gen “fac rau fiindca pot” n-o pot ierta in veci. Si uite asa ma vindec de iubire de oameni! Daca imi ramane prea mult sentiment pe stoc sigur gasesc un maidanez sa-i dau!
Înseamnă că-ţi plac pantofii.
Dau să apăs butonul “Trimite un comentariu”.
Dar m-am răzgândit să trimit ca să nu crezi că nu-s şi io o oamă de plăcut … că de fapt ţie îţi plac oamenii frumoşi (‘au nu neapărat) cu pasiuni, cu emoţii, suferinţe sau bucurii, cei care râd sau plâng, nu cei care se ori s-au transformat în pietre.
Păi tu eşti un sfânt între pietre, pardon, între păcătoşi, mon cher.
Mie nu mai imi plac. Pur si simplu sunt in perioada aia in care nu-mi mai plac oamenii. Sunt mofturoasa. Am un cerc tare mic. Si of, recunosc: am cativa pe care-i iubesc mult si aproape neconditionat
@Antonela
Nu sunt sfânt, sau cel puțin nu sunt mai sfânt decât alții. Cam asta am vrut să spun aici, că nu există oameni transformați în pietre, dacă privim la esența lor. Exterior da, tocmai pentru că am uitat de noi, dar nu cred în copii ai răului absolut, dincolo de orice speranță… Violența de exemplu se naște adeseori din frică. Deci nu ne e proprie.
@Hapi
Mno, dar ai o grămadă de prieteni pe Facebook…
Sunt virtuali. Am o singura prietena.
Si o a doua care e plecata departe.
Candva imi placeau si mie la modul general, acum imi mai plac doar uneori. De bine de rau, simpatici sau nu, tot ii gasesc interesanti. Poate tocmai din cauza acelui “nucleu”, cum l-ai numit tu, care zace in adancurile fiecaruia.
Așa, la modul superficial, nici mie nu-mi plac întotdeauna.