Frumusețea teismului

Există, i-aș putea spune, o mare vânzoleală sau forfotă intelectuală în jurul teoriei existenței lui Dumnezeu1. Din vremuri imemoriale, savanți și oameni simpli deopotrivă s-au bătut în idei, ipoteze și argumente pro sau contra. Timpul s-a scurs și ei au pierit, fie răpuși de Dumnezeu, fie de vârstă sau de ceva maladie întâmplătoare, dar unii au murit cu satisfacția că dețin adevărul absolut și că au câștigat războiul argumentelor. Astăzi, evident, discuțiile continuă.

Care să fie, până la urmă, adevărul în ce-l privește pe Dumnezeu? Suntem simple fire de praf create prin jocul întâmplării? Sau există o ființă divină responsabilă de microbii numiți oameni? Dar dacă aceasta, se întreabă Colorbliss comentând la Calea spre nemurire, este la rândul ei rezultatul a milioane de ani de evoluție într-un alt spațiu sau context? Dacă și Divinul a fost la origine o maimuță care la un moment dat, observând lumea înconjurătoare, a experimentat un scurt-circuit neuronal și a început să gândească?2 Și atunci, se pune natural întrebarea, ar putea fi mai mulți? Iată așadar variante și variante, iar un căutător al adevărului care judecă la rece ar putea cel mult să le accepte pe toate ca fiind posibile. Acesta este maximul pe care-l putem atinge gândind, destinația cea mai îndepărtată la care ne poate conduce mintea: faptul că este posibil.

De demonstrat, nu se poate. Nu vă mai amăgiți că Einstein și-a încuiat profesorul de la universitate cu nu-știu-ce întrebări sau că nu-știu-care alt savant a demonstrat că Dumnezeu există. Nu se poate demonstra, vorbim aici de chestii serioase, concrete și verificabile, nu de flexiuni intelectuale. Dacă s-ar fi demonstrat, ar fi fost cunoscut și acceptat la scară largă. Dar asta funcționează și invers: nu se poate demonstra nici inexistența lui. Căci dacă Dumnezeu există, el este în primul rând o entitate subtilă, imaterială; cum să îl detectezi cu instrumentele noastre de măsură? Sau cum să îi observi prezența într-o lume fenomenală creată de el? Așadar, în timp ce de crezut putem crede ce dorim, rațiunea este sortită din start eșecului. Asta e de asemeni în total acord cu scripturile, al căror crede și nu cerceta a ajuns celebru. Sau, am putea spune poetic că Dumnezeu dorește inimile și nu creierele noastre.

A doua chestie despre teism este că-i o doctrină exclusivistă. Teoria evoluționistă a lui Darwin nu exclude ca undeva în univers să existe o formă de viață mult mai avansată ca noi, pe care să n-o putem atinge într-un mod fizic. După cum e posibil să existe chiar mai multe. Ba chiar una din ele ar putea să fie responsabilă cu viața aici sau pe altă planetă. Iar aparițiile sau revelările ei succesive ar fi putut alimenta teoriile mono și politeiste existente. Viața, la fel, se poate termina sau nu la moartea fizică, aici sau în alte colțuri ale galaxiei, unde cine știe ce entități trăiesc, desprinse poate dintr-un univers science-fiction. Context în care să mai notăm că linia de separație dintre spirit și materie devine tot mai greu de trasat.

În schimb, dacă acceptăm existența unei conștiințe absolute și supreme (Dumnezeu) ca suport al timpulu, spațiului, manifestării și al tuturor ființelor, celelalte variante cad. (Eu sunt un Dumnezeu gelos; să nu ai alți dumnezei în afară de mine!3) Căci atunci acea conștiință este cauza ultimă a totului (de exemplu nu se poate să existe alți dumnezei, sau alte ființe ajunse la același nivel prin evoluție, simultan). Mai mult, teismul este suficient. Adică dacă Dumnezeu există, atunci totul se explică prin el, toate întrebările își găsesc răspunsul, toate rugile își primesc izbăvirea, fără să fie necesar să apelăm la alte sisteme filozofice sau teorii. De altfel, coerența Logosului divin se transmite (reflectă) mai departe și în univers, univers care doar în aparență este haotic.

Sintetizând, teismul ne oferă o teorie perfectă, de care nu ne putem apropia cu mintea dar pe care o putem îmbrățișa cu sufletul și care, dacă o acceptăm, rezolvă totul, ne salvează și ne răspunde la orice. Și asta este în fond frumusețea teismului. Pentru că dacă o filozofie mi-ar prezenta un Dumnezeu demonstrabil, un fel de alt punct pe harta cerului, pe care - odată analizat și înțeles - știința ar trebui să-l depășească în continua ei încercare de a cuprinde totul, atunci acel Dumnezeu nu ar fi demn de adorație. Dar da, cel puțin ați putea scrie teoreme despre el, dacă asta vă doriți...

  1. căci nu despre ceaiuri voi vorbi azi []
  2. deși, pe de-o parte asta nu rezolvă ci doar mută problema creației, iar pe de alta mă uit la oamenii din jurul meu, cărora nu li se scurtcircuitează niciodată nimic și mă gândesc la teoria entropiei... []
  3. în paranteză fie spus, m-am amuzat citind acest articol cu privire la citatul dat []

17 comentarii

  1. Cred că ai spus cam tot ce se putea spune pe această temă, în mod rezonabil ! Și eu, și cred că încă vreo câțiva :) am simțit și gândit ca tine, în diferite epoci ale vieții noastre.

    Ai dreptate, în cazul în care El există, existența Sa nu poate fi demonstrată logic, matematic. Și, desigur, nici inexistența !
    Dar, după cum tot tu bine ai spus, poate că El vrea inimile, și nu mințile noastre. Existența Sa poate fi ”demonstată” doar cu ajutorul altor simțuri, care pornesc din inimă. Și totuși, nu e deloc o subiectivitate, pentru că totul se leagă în viața și înțelegerea celui care a încercat măcar o dată această ”demonstrație”. Totul are o logică inexplicabilă doar cu ajutorul criteriilor noastre.

    Pentru mine, această demonstrație a fost făcută demult, pe când eram atee, și simțind, descoperind brusc o altă lume dincolo de simțuri, viața mea a fost dată peste cap !

    Totuși, o singură ”demonstrație” nu ajunge, pentru că percepțiile noastre despre Divinitate se modifică continuu, o dată cu creșterea noastră spirituală, și experiențele vieții noastre. (Sau, trebuia să spun invers !)

    După ani și ani de zile, personal am ajuns la concluzia că… nu mai înțeleg nimic despre El ! Oricum, ceea ce simt și înțeleg acum e cu totul departe de ceea ce am simțit și înțeles prima dată.

    Ca să explic mai bine, voi spune că toate religiile importantem cu excepția budismului, imaginează Puterea universală ca pe o mare Persoană, un fel de șef suprem al tuturor lucrurilor, căruia i se prezintă spre aprobare și cele mai mari, dar și cele mai mic lucruri.
    După mulți ani, și multe experiențe interioare și exterioare, pot spune doar că… fie toate religiile sunt povești frumoase pentru adormit copiii mari (ceea ce totuși nu ar ține, la o analiză amănunțită), fie că ele au ales acest mod de prezentare din cauza primitivismului și înapoierii umanității, care nu poate concepe să asculte și să facă binele decât dacă este supravegheată de un ”șef”.

    Divinitatea există, cel puțin, există o mare putere universală, pe care am simțit-o clar, dar… nu pare a fi deloc o persoană ! Nici măcar nu pare a gândi și simți la modul personal. Adică, să stai de vorbă cu El cum ai vorbi cu un mare șef, sau Tată, și să primești înapoi răspunsuri iubitoare – nu neapărat prin cuvinte, desigur.
    Ceea ce am simțit eu seamănă mai curând cu un mecanism perfect de reglare al universului, care funcționează conform unor legi clare. Atunci când pui ”algoritmul” corect – adică, ceri ceva conform legii necesității, și respectând toate celelalte legi, primești ceea ce ai nevoie, exact în măsura în care ai cerut. Nimic mai mult, sau mai puțin. Nu e nici o mare putere iubitoare și mângâietoare, care să îți dea ceva pentru că sufletul tău suferă.

    Cei care îți pot oferi mai mult, plus consolare, mângâiere, înțelegere, sunt acele ființe extrem de evoluate cunoscute drept învățătorii popoarelor, mari maeștri, sau sfinți. E ca și cum aceștia care au ajuns atât de sus ar lua o formă de energie dintr-un rezervor universal, și ne-ar trimite-o și nouă, ca să o transformăm în ceea ce avem nevoie. În creștinism, acest lucru se cheamă har. Hristos, maica Sa și sfinții sunt plini de har, pe care ni-l dăruiesc și nouă uneori.

    Totuși, această înțelegere nu rezolvă problema naturii acelui Dumnezeu unic. După cum am spus, din punctul meu de vedere, El nu este o Persoană. Poate exista o mare Inteligență și Înțelepciune fără a fi atașată unei persoane ? Se pare că da, după cum am spus. Este ca un fel de rezervor, din care putem lua cu toții atunci când ajungem suficient de sus ca să avem acces.

    Se poate să mă înșel, dar totuși prefer varianta mea, pe care am simțit-o și trăit-o personal, minunatelor basme ale religiilor. Poate, tocmai pentru că am crezut în ele cu tărie…

  2. Ooo, mi-ai lăsat un comentariu lung. Să încerc să-ți răspund. :)

    Pentru mine, această demonstrație a fost făcută demult, pe când eram atee

    Demonstrațiile nu contează pe cât credem noi. Ai citit Roza lui Paracelsus? Demonstrația este ca o floare. Ea poate crește doar pe un teren fertil. Dacă terenul (sau ființa celui care asistă la demonstrație) este uscat, atunci poți să arunci acolo zeci de flori, ele se vor ofili. Sau, parafrazând o vorbă de care probabil ai auzit, când discipolul este pregătit, demonstrația apare. :)

    Ca să explic mai bine, voi spune că toate religiile importante, cu excepția budismului, imaginează Puterea universală ca pe o mare Persoană, un fel de șef suprem al tuturor lucrurilor, căruia i se prezintă spre aprobare și cele mai mari, dar și cele mai mic lucruri.

    Niciodată nu mi l-am imaginat pe Dumnezeu așa. Lăsând însă imaginația mea la o parte și revenind la teorie, dacă Dumnezeu există, atunci el trebuie să fie în primul rând conștiință. Evident că mai mare sau mai profundă decât a noastră, cum anume ne-ar fi poate imposibil de înțeles, la fel cum unui animal i-ar fi imposibil să înțeleagă conștiința omului. Dar scara asta ascendentă (mineral – plantă – animal – om) ne poate face cel puțin să intuim direcția.

    În al doilea rând, tot ce avem noi, incluzând sentimentele, ar trebui să se regăsească în Dumnezeu, ai cărui copii suntem (făcuți după chipul și asemănarea lui). Asta înseamnă că nu trebuie să-mi fac probleme, ca credincios, că nu aș putea avea o relație personală cu el, ba aș putea avea cea mai intimă relație posibilă.

    În același timp, ca suport al întregului macrocosmos dar și al oricărui fir de iarbă, Dumnezeu evident că transcende condiția umană de persoană limitată, fiind mai multe lucruri simultan (atât părintele tău spiritual, cu care stai de vorbă când te rogi, cât și Logosul creator care susține totul, fiind oarecum abstract din acest punct de vedere.) De altfel, o ramură a filozofiei orientale consideră că Dumnezeu transcende totul, inclusiv dualitatea (Sunt unul care devine doi) și că din el emană sau el dă naștere nu doar lumii fenomenale dar chiar și timpului și spațiului. Că totul este, în esență, o parte din el. Atunci, Dumnezeu este simultan transcendent (dincolo de materie și totodată cauză ultimă a ei) și imanent (ascuns în materie). Eu nu mi-aș face prea mari probleme că nu poate fi personal, sau că nu poate fi o ființă în sensul în care înțelegem noi, când în acest joc manifestat de el, scopul creaturii este tocmai acela de a-l cunoaște pe creator. Și încă o dată, dacă noi avem o anumită calitate, oricare, atunci ea este doar o reflexie a unei calități divine, neputând izvorî din nimic.

    Dar pentru un alpinist, nu contează atât de mult drumul pe care pornește spre vârful muntelui; în vârf, toate drumurile se întâlnesc. Înseamnă că fiecare drum are dreptate.

  3. :) cam aşa este, lotus. nu poţi demonstra celui care nu vrea să vadă.
    există însă de o vreme un curent foarte puternic de opinie privind extratereştrii antici. mulţi oameni de ştiinţă au îmbrăţişat ideea că toate acele minuni ale omenirii dintr-o epocă în care ne lipseau nu numai ştiinţa dar şi mijloacele (desenele nazca de pildă, absolut inutile pentru cineva aflat la sol) au fost create de aceste civilizaţii apărute prinre noi deşi motivul, scopul nu este prea clar, dar influenţând considerabil cultura şi chiar religiile.
    teoria apărută în cartea lui sagan şi shklovski, deşi nesustenabilă cu argumente clare aşa cum au recunoscut chiar cei doi autori, ar putea fi o demonstraţie pe terenul fertil al ateismului. dar aceasta ar însemna raţiune, iar omul este mai degrabă emoţional şi nu raţional.
    eu cred că raportarea noastră faţă de teism vine din educaţie, din modul de a percepe lumea, din chiar mediul în care am crescut.

  4. de unde deduc ca nu prea ai studiat Biblia. dar ai pareri. nu mai bine te documentezi inainte? pentru acuratetea discursului, care altfel devine total amatoricesc si inadecvat.

  5. @psi

    Când am scris că teismul exclude alte divinități, nu m-am gândit chiar la extratereștrii… E loc destul în Univers pentru toți. :))

    @vicontele de Bragelone

    Tu n-ai înțeles nimic din ce-am scris, așa-i? :) Dar din Biblia pe care presupun că ai citit-o?

    Ăsta este întreg mesajul religios, crede și nu cerceta. Nu chiar Isus spune că dacă ai credință cât un bob de muștar, poți muta munții din loc? Credință, nu școală. Nu zice că dacă ai diplome la universități poți muta munții din loc. Credința se cere, nu învățătura, și tot Isus a respins de multe ori cărturari (adică oameni educați ai vremii) în favoarea unor oameni simpli și poate neștiutori de carte, dar deschiși afectiv față de divin.

    Crede și nu cerceta este într-un fel esența religiei. Că de-a lungul timpului unii preoți au folosit acest dicton pentru a-i putea controla mai bine pe enoriași, asta-i cu totul altceva…

  6. eu ma refer strict la greseala de a-l atribui pe “crede si nu cerceta” scripturilor. credeam ca ai decenta sa cedezi in fata unui argument de domeniul evidentei.
    cat despre ce credem fiecare despre cele sfinte, asta-i alta poveste.

    p.s. – nu te infatua cu complexitatea textului. in fond, nu-i nimic de neinteles. e o incercare (mai mult sau mai putin reusita) pe marginea unui subiect sensibil. atata tot.

    “crede si nu cerceta este intr-un fel esenta religiei” – are you serious? iti scapa niste nuante, Biblia defineste credinta ca fiind “siguranta cu privire la cele care nu se vad”. eu vad o diferenta intre cele doua afirmatii. tu?

  7. sa nu uit, cred ca ar fi corect sa faci diferenta intre religie (ca dogma, sistem, institutie etc) si credinta, daca tot te-ai apucat de emis texte de neinteles :) pe aceasta tema.

  8. Bre om, dacă o să continui să citești ad-literam, interpretând toate enunțurile mele în sens propriu, atunci prevăd multe discuții de genul ăsta pe viitor.

    Încearcă să înțelegi ce am vrut să transmit prin text, în loc să te legi de faptul că nu am dat pagina și paragraful în care apare citatul cutare.

    Ca exercițiu de citire: ce-am vrut să zic în recenzia filmului Spider-Man?

  9. atitudinea asta condescendenta, de “Posta redactiei”, nu te onoreaza.
    in plus, din perspectiva unui comunicator, nu cred ca ai asa de multe intelesuri ascunse in text. “Ce-am vrut sa zic?”
    Putem sa discutam mult si bine, dar nu cred ca textele tale necesita o abordare hermeneutica, hai sa fim seriosi. Pur si simplu ti-e imposibil sa admiti ca ti-ai construit discursul dupa factorul Finagle :D – “sa schimbam universul ca sa se potriveasca cu ecuatia noastra”.
    sunt razboaie mari de credinta intre teologi, filosofi, sociologi, pe teme biblice, dar e descalificant sa spui ca scripturile zic “crede si nu cerceta”. Devine evident datul cu parerea, sport national dealtfel.
    Diferenta dintre credinta si religie ti-a scapat; si nu o gasesc ne-esentiala, ba as spune chiar ca daca n-o vezi, nu poti discuta asa flexat(a) despre acest subiect. Stiu, am mai zis asta, dar nu ma deranjeaza sa repet, poate treci peste ideea ca trebuie neaparat sa ai dreptate si ca un text (destul de) superficial pe un blog are intelesuri absconse.
    E un amic de-al meu, unu’ Aristotel, care nu ma lasa sa-ti dau dreptate. Imi tot aminteste de logica.

  10. By the way, nu ma deranjeaza sa stergi comentariul de mai sus dupa ce-l citesti. Scopul lui nu e sa-ti stirbeasca imaginea :) Nu mi-am propus sa ma cert, neaparat. Asta mi-e stilul, mi-ar fi placut sa am mai mult timp si, poate, oportunitatea sa comentez asta “live” (cred ca ne stim, sau ca e foarte posibil sa ne stim).
    Dar simt ca trebuie sa corectez erorile in construirea discursului. Ce vrei, old school…

  11. Nu cred că mă știi, sunt ardelean. Orișicum:

    1) Unde puii mei am afirmat că articolul acesta ar ținti Premiul Nobel sau ceva? E doar un text pe un blog. Totuși, văd că e destul de abscons pentru unii.

    2) N-am scris despre diferența dintre religie și credință? Ai pe bune? De fapt ai dreptate, n-am scris. Da’ nici în articolul despre SEO n-am scris. Știi de ce? Pentru că nu aia era tema articolului! No, ce ne facem, că am ratat nu un subtext secundar ci însuși subiectul principal al postării… :lol:

    3) În continuare afirm că „crede și nu cerceta” este un principiu de bază al teismului. Apropo, când scriai mai sus despre diferența dintre credință și religie, de ce n-ai scris „cercetare” în loc de „credință”? :)

    4) Politica mea cu privire la ștersul comentariilor o poți citi aici.

  12. Ok, tu amageste-te ca esti profund si abscons. In conditiile in care nu admiti argumente de domeniul evidentei, nu vad de ce as continua.
    Si eu sunt aredelean… Se pare insa ca ai comics iar ceea ce englezii numesc assumption. Care este the mother of all fuck-ups. Ai o inclinatie catre presupuneri ;)

  13. Cum nu trebuie să citeşti biblia? Cu ochiul şi deformarea unui teist, Lotus; iertată-mi fie intruziunea.

  14. Cam da. Sau o poți citi și așa, ad-literam, dar ideea unei grădini fizice numită RAI, în care exista un măr (care nu era bananier sau portocal, cel puțin aveau o climă ca la noi) ce conținea mere (din acelea pe care le culegem la bunici) șamd nu văd cu ce te-ar îmbogăți spiritual. În plus, vom avea comentarii lungi pe blogurile celor care nu citesc ca noi, mot-a-mot.

    Și nu, sigur că nu-ți este defel iertată intruziunea. Ai comis un păcat capital. Păcatul de a comenta pe acest blog sacru merge mână-n mână cu frica de lotuși; urmează desigur o pedeapsă. :)

  15. Există Dumnezeu? Da, eu cred că Dumnezeu există.
    Cineva, oricine care crede sau nu crede în ceva poate spune că acel ceva nu există, la fel cum preabine ar putea exista, ar spune cel care crede, pentru acesta Dumnezeu nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i.
    Cam asta.
    Eu cred că suntem asistaţi divin.

Leave a Reply to vicontele de Bragelone Cancel reply