Da, știu, unii o să săriți imediat că cum adică. Că exagerez. Că pe ce mă bazez? Că nu-i adevărat. În cele ce urmează, o să încerc să vă conving de contrariu.

Iată, așadar, nu mai puțin de cinci dovezi care atestă fără nici un dubiu asemănările multiple dintre noi și animale:

1. Omul este capabil de afecțiune.

Urmăream mai devreme pe blogul Lorenei Lupu un clip despre animale; cât de dor le este de stăpânii lor plecați de acasă, și cum îi întâmpină la întoarcere. Ei bine, omul experimentează și el, și sper că sunteți cu toții de acord, starea de dor. Față de cei dragi, față de cei plecați de acasă.

Tot aici am putea adăuga că omul este o ființă recunoascătoare. Desigur, există și excepții, în persoana unora care după ce beneficiază de ajutorul tău dezinteresat, te-ar linșa pe la spate. Pe de altă parte, la noi nici nu poți fi sigur că ajutorul pe care l-ai primit este dezinteresat; există destule cazuri când mâna întinsă vrea să te înlănțuie, când cel care te ajută o face cu anumite intenții ascunse. Este mai greu așadar să-ți dai seama cine merită sau nu recunoștința ta, pe când animalele n-au această problemă. Deci este firesc ca la ele recunoștința să fie universală și necondiționată.

2. Omul este, și el, o ființă sinceră.

Evident, nu toți oamenii. Și evident că nu tot timpul. Nu poți fi sincer față de oricine și în orice context, trebuie îndeplinite anumite condiții. De exemplu dacă ești politician, celălalt trebuie să fie un membru de familie. Sau dacă celălalt e un membru de familie, subiectul discuției trebuie să nu fie persoanele de sex opus. Sau dacă subiectul discuției îl constituie persoanele de sex opus, interlocutorul trebuie să fie un prieten apropiat de același sex cu tine. Și așa mai departe. Totuși, faptul că în anumite condiții suntem, unii dintre noi, sinceri, reliefează încă o asemănare cu lumea necuvântătoarelor. Cărora le-ar fi și dificil să mintă, la drept vorbind, ele neputând vorbi.

3. Omul protejează mediul înconjurător.

Animalele, după cum se știe, dezvoltă o relație armonioasă, de simbioză, cu mediul și natura înconjurătoare. Relație care contribuie la menținerea ecosistemului de pe această planetă. Oamenii, la rândul lor, sunt o parte importantă a acestui ecosistem.

Este adevărat că în decursul timpului am făcut și greșeli. Nu putem să nu admitem că dacă Dumnezeu ne-ar privi curios dintr-un anumit unghi, ar vedea totul prin găurica din stratul de ozon. După cum nu putem ignora complet faptul că pe alocuri e destul de greu să respiri fără masca de noxe la tine. Dar, și aici e un mare dar, ne-am învățat lecția. Iar la ora actuală există organizații ecologice, partide care militează pentru pedepse mai aspre în cazul defrișărilor, tot omul este cel care a înființat parcuri sau rezervații naturale, menite să adăpostească și protejeze unele specii de plante sau animale ajunse - nu se știe prin ce joc al sorții - pe cale de dispariție. Una peste alta, eu zic că ne-am achitat cu brio și la acest capitol.

4. Omul este o ființă lipsită de avariție.

4. Omul este o ființă pașnică.

Când ați simțit ultima dată impulsul de a lua viața cuiva? Păi vedeți? Chiar dacă nu ne iubim semenii întotdeauna, suntem lipsiți de tendințe pronunțat agresive. Până și animalele sunt uneori violente, atunci când de exemplu își caută hrană sau își apără puii. Iar războaiele pe care le-am mai iscat pe ici pe colo, inclusiv cele două mai cunoscute, au avut un rol oarecum istoric. Sunt o parte importantă a culturii și civilizației noastre. Și oricum, au fost cauzate de niște lideri nebuni. Noi n-avem nici o vină că am asistat pasivi la așa ceva, și deplângem milioanele de morți cauzate. În mare parte, oamenii sunt totuși iubitori de pace.

5. Omul este o ființă inteligentă.

Ok, asta îmi va fi cel mai greu să demonstrez. Pentru că animalele nu consumă niciodată chestii care le-ar face rău, în timp ce noi ne drogăm. Pentru că animalele se feresc din instinct de ceea ce le-ar cauza neplăceri, în timp ce noi ne distrugem singuri. Pentru că animalele au inteligența de a nu vâna mai mult decât pot consuma, în timp ce noi am creat o societate de consum în care unii nu avem nimic iar alții au mai mult decât pot număra, și mor acumulând. Pentru că animalele reușesc cumva să pună pe primul loc ceea ce contează, în timp ce noi căutăm fericirea în cai verzi pe pereți.

Dar cumva, pe ici pe colo, mai avem și noi câte un exemplar reușit. Și dacă unul singur poate, înseamnă că toți putem. Că ne este accesibil. Iar asta ar trebui să ne dea speranțe. Că suntem și noi, în esență, asemenea lor. Trebuie să fim...