Din nou despre medici

Scriam nu de mult câteva cuvinte despre medici; astăzi văd că lumea discută1 un articol apărut miercuri, De moravuri medicale, semnat de dr. Gabriel Diaconu. Probabil n-ar fi atât de cunoscut dacă n-ar fi fost repostat2 pe HotNews; din păcate fluxurile de știri au audiență mai bună ca blogurile la ora actuală.

Dați-mi voie să vă citez un fragment:

Lucruri pe care le-am vazut n-ar fi corect sa le dezvalui. Nu ma consider un delator. Da se primeau cadouri. Da se primeau bani. Da oamenii scoteau plicuri si medicii intorceau obrazul. N-am vazut un medic sa ceara ceva. Dar da, era implicit.

Au fost oameni care cand am refuzat s-au simtit jigniti si au venit dupa aia suparati ca domnule doctor banii nostri ce au, nu sunt buni? Le era frica de faptul ca daca nu primesc bani n-am sa le tratez ruda. Le explicam la toti ca tot aia e, ca nu de-aia imi fac eu meseria. Inainte sa plec din tara aveam un coleg care facea dimineata tura de tensiuni, o tensiune 10 lei. Cand am facut tura de tensiuni pe perioada concediului lui eu n-am luat 10 lei. A venit la mine mai in gluma mai in serios sa spuna ca ii stric piata. Facea naveta in fiecare zi din provincie, avea aproape 40 de ani si era un tip tare hitru. Acum e asezat la casa lui, l-am vazut anul trecut, a pus un pic de burtica.

In Romania in orice spital, pe orice sectie, oricarui medic i se ofera bani sau bunuri si medicul va primi. Sunt gesturi care sunt atat de incetatenite in constiinta individului incat au un caracter aproape spontan. Noi, medicii, vorbim intre noi (desi e secret sacerdotal) despre “cat ia fiecare”. Unii – spunem noi – sunt de-a dreptul nesimtiti. Ca ia 400 de euro pentru o operatie, sau 100 de euro pentru o consultatie, suntem cumva neobisnuiti inca – in 2013 – ca medicul ar trebui sa aibe un tarif. Caci medicul inclusiv in copilaria mea ca medic nu avea tarif, iar daca avea tarif era ceva atat de confidential incat nimeni nu stia; iti dadeai seama dupa costumele poate un pic mai scumpe sau masinile poate un pic mai bune. Dupa aia s-a ajuns la vile si limuzine de lux, doar un oligofren nu si-ar da seama ca doctorul ala nu si-a luat ML din salariul de la stat.

care îmi place. Deși, să fim serioși: delator? Sunt lucruri arhi-cunoscute. Dar da, merită spuse. Faptul că sunt cunoscute nu anulează valoarea expunerii lor. Însă textul de mai jos, vă spun cu tot subiectivismul pe care mi-l asum, mă cam nedumerește:

Nu cer compasiunea nimanui, n-am nevoie de ea. Uneori cand ma intalnesc cu colegi si trecem de penibilitatile afabile ale salut-urile si ce-mai-faci-urile stiti despre ce vorbim?

Despre voi.
Despre cazuri.
Despre bolnavii pe care i-am mai avut. Despre ciudateniile pe care le-am intalnit. Despre cum am facut unii sau altii sau ce-ar fi mai bine sa faci cand te intalnesti cu o problema noua pe care nu stii sa o rezolvi. Da vorbim si de masini. Da vorbim si de bani. Da vorbim si de spaga luata de cutarica si de can-can-uri si barfet-uri. Okay, nu suntem sfinti. Halatele noastre nu sunt albe. Sunt patate. Atunci cand nu sunt patate cu sangele vostru sau cu solutii dezinfectante, atunci cand nu sunt patate cu pranzul mancat pe fuga in timp ce alergi pe scari la vreo urgenta, atunci cand nu sunt patate cu cerneala de la stilou sau de la parafa care a curs pentru ca ai incarcat-o cu tus ieftin, atunci cand nu sar manusile cumparate din salariu de la farmacie pentru ca spitalul nu mai are, atunci cand nu ne caram noi vata hidrofila si spirt-ul de la noi de acasa, abia atunci halatele noastre sunt patate cu plicurile slinoase in care oamenii isi pun banutii pentru doctor.

Ca sa ii dea ce e al lui.

Onoarea unde3 altcineva i-a luat-o.

Deci cum? Domnul Gabriel Diaconu se plânge că este băgat în aceeași oală cu ceilalți medici de opinia publică? Că îi privim pe toți la fel? Sau încearcă să găsească o justificare pentru plicurile înmânate medicilor?

Din partea mea tot respectul pentru cei care practică medicina și nu jecmăneala. Dar jecmăneala trebuie definită după standardele celui jecmănit, după salariul lui, nu după cât consideră medicul că ar merita să fie remunerat. De asemenea d-l Gabriel nu ne oferă o estimare, cam ce procent din rândurile medicilor consideră domnia sa că sunt oameni care se uită măcar la tine (în loc să te ignore pur și simplu pe patul de spital, unde poți muri liniștit) dacă nu le bagi niște bani în buzunar. Totuși, pentru cei care o fac, tot respectul.

Însă dați-mi voie să fac opinie separată cum că ar exista o justificare pentru pretenția de a primi bani. Că vezi-doamne statul nu le dă. Că vezi-doamne halatul lor e pătat și de sângele bolnavilor, așa că mai suportă niște pete. Da, v-ați reîntors în România, unde lumea are o anumită opinie despre medici. Dar poate o fi ceva adevăr în ea. Altfel, atunci când spui că nu vrei compasiunea altora, de obicei exact asta vrei.

Sau poate nu înțeleg eu caligrafia acestor afirmații dinspre final. În orice caz, textul este public și îl puteți lecturați individual; sunt sigur că o să vă impresioneze, este scris într-un stil care prinde.

  1. comentează, repostează, șarează pe Facebook etc []
  2. cu mici editări []
  3. n.m. „pe care” era corect aici, de altfel ați observat probabil și alte mici neconcordanțe, virgule lipsă etc; varianta de pe HotNews, semnată de același Gabriel Diaconu, deși are unele rânduri scoase, este mai finisată []

4 comentarii

  1. L-am citit de la Vienela. Nu m-a impresionat prea tare. Poate pt ca am avut o prietena medic pe care am vazut-o transformata de puterea banului.

  2. Pingback: Locație | Simplu
  3. @Cuvânta

    HaHa, ce tare sună asta: de puterea banului! :) Banul nu are decât puterea cu care îl investim noi. Dar e trist când îl investim cu putere prea mare; din păcate cazul prietenei tale n-o fi unicul, mă gândesc.

Leave a Reply to Cuvânta Cancel reply