Prefaţa
De ce acest titlu? Pentru că postarea de faţă participă la Blog Power 59, pe o temă propusă de Belgianca:
Fotografiile – realitate sau imaginaţie?
- Cât suflet există într-o fotografie?
- Poate o fotografie să redea mai mult decât vede ochiul?
- Este mesajul unei fotografii acelaşi pentru orice privitor?1
Confruntarea
De la naştere, de când deschide prima dată ochii, omul are deja un duşman implacabil cu care se va lupta întreaga viaţă. Acest duşman este timpul. Timpul dispune de multe arme puternice: boala, vârsta, slăbiciunea, uitarea, senilitatea. Împotriva timpului omul nu are decât două arme: memoria şi sora ei mai mare, fotografia. Chiar dacă în final omul moare, timpul nu reuşeşte să-şi reporteze victoria: fotografiile rămase în urmă sunt martore mute ale scenelor de bătălie în care timpul a fost umilit, învins, anihilat...
Dar va satisface oare această metaforă pe cei ce caută răspunsuri concrete, pe cei ancoraţi în real?
Realitatea şi imaginaţia
Constituie cele două faţete ale lumii în care trăim. Prima este materialul de bază pentru sângele şi celulele corpului nostru. Din a doua iau naştere visele şi aspiraţiile ce ne alcătuiesc sufletul. Omul, ca şi lumea, comportă aşadar aceste două aspecte diametral opuse: real şi imaginar. Fotografia este una din punţile ce le leagă. Căci ea imortalizează un fragment de realitate într-o imagine. Realitatea se schimbă apoi. Realitatea este într-o permanentă schimbare: cerul de acum nu mai este acelaşi cu cerul din secunda precedentă, nici muntele, nici râul, nici noi. Poza făcută îşi pierde astfel autenticitatea: poate obiectul fotografiat a dispărut între timp. Ea însă continuă să vorbească sufletului. Realitatea a uitat acel obiect: noi însă ni-l amintim...
Sufletul
Dacă ar fi să descrii sufletul, ai putea umple pagini şi pagini de eseuri. Ar fi mai simplu însă să-l ilustrezi în câteva imagini. O imagine valorează cât o mie de cuvinte pentru că imaginea este totodată un simbol. Iar simbolurile sunt fotografii ale sufletului. Poate de aceea visele noastre nocturne nu au nimic logic sau raţional în ele, deşi continuă să ne creeze stări, impresii, emoţii, trăiri. Dacă cuvintele descriu cât de cât realitatea, trăirile şi imaginile aparţin sufletului. Cât suflet există într-o fotografie? Într-o fotografie nu există nimic altceva decât suflet...
Privirea
A privi este diferit de a vedea. Vederea se produce pe neaşteptate: ceva ne fură prim-planul. Atenţia noastră este captată brusc de un eveniment, de o mişcare, de o imagine, de un sunet. A privi înseamnă a anticipa acel eveniment. Vederea este superficială: privirea pătrunde. Poate o fotografie să redea mai mult decât vede ochiul? Dacă doar o vezi, atunci nu. Dacă o priveşti cu atenţie, cine ştie, poate că, asemenea unei stereograme, ea va deschide noi dimensiuni în conştiinţa ta. Aşadar depinde de tine. Dar posibilitatea e reală, există acolo. Lumea, aşa cum ne apare, este făcută din lucruri care nu ne apar deloc, spunea cândva, dacă bine reţin, Sfântul Augustin.
Concluzia
Poza de mai jos se intitulează Puterea cuvintelor. Cum adică puterea cuvintelor, o să spuneţi, după ce mai sus am vorbit despre imagini? Aveţi dreptate. Dar poza de mai jos este totuşi o imagine.2 Încercaţi s-o redaţi în cuvinte...
Frumos ai redat în cuvite subiectul fotografiei.
Să ai o zi liniştită.
Mulțumesc. Asemenea.
Imi place cum ai zis ca timpul este umilit.
Păi este pentru că acel declick oprește timpul. În subtext poți întrezări mitul tinereții fără de bătrânețe prin trăirea clipei…
Mi-a plăcut felul în care ai descris fotografia.
Uite pe cineva cu gusturi!
Mersi.
Faina poza, faina idee, originala intelegere.
ascultam astăzi de dimineață la radio un cântec de pe vremea copilăriei mele. joe dassin. și mă gândeam că deși omul este de mult timp trecut în neființă, de… prea repede, în urma lui a rămas un semn.
despre cei duși în lumea celor drepți obișnuim să spunem că trăiesc în noi, atâta vreme cât nu sunt uitați. fotografia, chiar dacă nu le redă glasurile și emoțiile, le păstrează zâmbetul intact al clipei, scut împotriva timpului. am o astfel de fotografie alături, a cărei vechime se apropie de 100 de ani. și îmi este foarte dragă.
belgianca: Mersi.
psi: păcat că nu s-au inventat mai demult fotografiile, în antichitate…
Cred că nu suntem decât creații ale timpului, așa că moartea noastră, ca și nașterea, sunt la fel de dramatice.
Profund text!
Mulțumesc. Suntem, într-un fel, creații ale timpului, în sensul că timpul ne permite să acumulăm experiență, să creștem. Știu că nu asta ai vrut să scrii, dar dacă există un eu nemuritor în spatele corpului fizic perisabil, atunci timpul își schimbă brusc conotațiile…
Îmi plac toate ”definițiile” pe care le-ai dat fotografiei și modul în care ai abordat tema.
Ah, mersi.
Fotografiile sunt dovada faptului că putem opri timpul în loc. Că ține de percepție, iar percepția ne-o putem antrena. Putem să „furăm” clipe și să le păstrăm în eternitate. Eternitatea noastră, a altora, nu contează.
Ai scris frumos
Poate că putem trăi în prezent. Dacă ratăm clipa atunci timpul curge, altfel nu mai avem grija lui – clipa este eternă. Clipa este fotografia. Timpul este o succesiune de clipe eterne…
De altfel, cred că asta e și semnificația basmului Tinerețe fără bătrânețe. Căci ce poate fi acea Vale a Plângerii, care l-a făcut pe Făt-Frumos să-și amintească de părinți și să-i fie dor de casă, dacă nu trăirea în trecut? Trăind în trecut a redevenit sclavul timpului.