Era odată o fată naivă. Ruptă parcă de realitate. Credea în poveşti cu zâne, suflete pereche, sinceritate şi chestii din astea. Ce să mai, prada perfectă pentru bărbatul de azi. Degeaba i s-a spus că lumea va urmări doar să profite de pe urma ei. Degeaba i s-a atras atenţia că ceilalţi nu sunt aşa cum, în naivitatea ei puerilă, şi-i imaginează. Degeaba i s-a explicat că astăzi, dacă nu te adaptezi şi devii lup, o să fii mâncat de viu. N-a vrut să asculte. N-a vrut să înţeleagă.
Incredibil, în plin secol 21, la ce se întâmplă pe afară, mai există persoane care cred în desene animate. Şi să nu vă imaginaţi c-ar fi doar copile de 15 ani. Nu. De exemplu am cunoscut un băiat cu facultate. Şi el tot aşa: iubire, bun simţ, etică, modestie blabla. Măi copii măi, deschideţi puţin ochii! Nu zice nimeni că încrederea în oameni de exemplu ar fi un lucru rău în sine. Sau că iubirea n-ar fi o poveste frumoasă. Dar ea este doar atât: o poveste frumoasă. N-are nimic de-a face cu realitatea. Voi în ce lume trăiţi?
Evident că viaţa le administrează acestora palme şi duşuri reci de le iese iubirea prin toţi porii. Şi cu cât se trezesc mai repede, cu atât mai bine pentru ei. Ironia sorţii face că cei doi (băiatul şi fata de care vă vorbeam) s-au întâlnit, s-au plăcut şi au rămas până la urmă împreună. Sărmanii, încă mai cred în Harap Alb şi Fata din Dafin, trăindu-şi iluzia, într-o lume care nu are loc de astfel de copilării...
si mai sunt impreuna si in zilele noastre?
da, de fapt chiar pentru zilele noastre e povestea…
Asta e ideea atunci: sa se gaseasca unii pe altii, astfel de oameni. Si atunci nu mai conteaza cum e lumea si, chiar daca numai pentru o vreme, e frumos sa traiesti ca in povesti
Exact.
Şi o să se găsească până la urmă, în majoritatea poveştilor. Pentru că lumea, înainte de a fi mare, rece şi dură, este mică şi personală. Lumea noastră mică este alcătuită din familia, prietenii noştri, experienţele prin care trecem etc. Iar acest micro-univers ne oglindeşte (în timp ce lumea mare de afară oglindeşte majoritatea oamenilor sau oamenii per ansamblu). Aşa că, chiar dacă afară plouă, în casă poate să ardă focul, metaforic vorbind…
Tocmai pentru că lumea nu are loc pentru astfel de copilării, ei trebuie să lupte pentru a-și croi, și păstra, lumea lor !
Oare de ce ne-am obișnuit să vedem drept normal doar nefericirea, deprimarea, superficialitatea, goana după imediat, iar sentimentele profunde și idealurile – drept visuri absurde ?
Se spune că tocmai nebunii, visătorii, sunt cei care au dus lumea înainte.
Dacă ne uităm în istorie, artă, sau chiar știință, nici un om cu o gândire ”normală” nu a făcut vreo descoperire notabilă, sau nu a fost vreun mare lider. Toate descoperirile de seamă au fost îngăduite doar ”ciudaților” – cei care trăiau ”în altă lume”. (Dacă ne gândim doar la Einstein, și ce părere aveau profesorii lui despre el.)
Ei, am deviat puțin, dar… tot la subeict !
Eu știu că tu ai scris astfel doar pentru a sublinia ridicolul situației, văzută prin prisma oamenilor ”normali”.
Am întâlnit pe cineva care şi-a motivat într-un fel alegerile făcute în viaţă (nu era o persoană prea luminoasă) afirmând că aşa-i lumea. Postarea asta era un răspuns la acest mod de gândire. Vezi şi comentariul de mai sus.
Ai dreptate în paragraful cu ideile care au schimbat lumea, dar sigur că persoanele care au un mod de gândire similar cu cel descris în articol sunt opace la astfel de subtilităţi. Probabil că ele ar suferi chiar şi dacă le-ai pune în Paradis. Pentru că înainte de a depinde de exterior, de “lumea mare”, lucrurile pe care le trăim depind de noi, ne oglindesc. De exemplu o persoană foarte rece şi dură, care vede doar partea urâtă în toţi şi în tot, va trezi reacţii spontane de acelaşi tip în ceilalţi. Glumind plastic, am putea spune că întreg universul conspiră la nefericirea ei. De fapt îi oglindeşte modul de a fi.
Mi-a venit în minte acum, în timp ce scriam comentariul, o reprezentare geometrică. E ca şi cum fiecare om ar fi o sferă. Lumea exterioară, universul care ne înconjoară şi în care trăim este suprafaţa sferei, partea ei din afară. Centrul sferei este sufletul nostru. Suprafaţa sferei e mult mai mare în comparaţie cu centrul, care e punctiform, dar are şi cea mai mică influenţă: este cel mai superficial strat.
Foarte frumoasa imagine ! Plastica, si extrem de sugestiva.
Da, lumea exterioara este mare, dar conteaza unde ne avem “centrul”.