Există două tipuri de muzică spirituală, dacă e s-o numim aşa1. Primul tip e muzica religioasă. Nu ştiu dacă aţi circulat vreodată într-o maşină de pocăiţi sau dacă aţi discutat vreodată cu ei pe teme muzicale. Dacă nu aţi, vă spun eu: muzica lor e o înşiruire de cuvinte frumoase ca: Cristos, iubire, Dumnezeu, mântuire, iertare care se succed pe un ritm manelisto-popular. Evident, părerea mea proprie şi subiectivă. Al doilea tip îl constituie muzica gen Vanghelis. Care nu conţine cuvintele respective dar care te încremeneşte.

Există două tipuri de filme de dragoste. Primul tip sunt cele uzual numite comedii romantice, le ştiţi, n-are rost să dau exemple, e plin Hollywood-ul de ele, cei doi se căsătoresc sau rămân împreună iar IUBIREA, scrisă cu litere de-o şchioapă pe firmament, ca nu cumva s-o ratăm, triumfă triumfătoare. Al doilea tip sunt ceva mai rarele filme ce nu sunt neapărat poleite în aurul metalizat al sentimentelor spuse cu voce tare dar la care te gândeşti mult timp după ce le-ai vizionat. La vita e bella e un exemplu bun aici, dacă nu l-aţi văzut vi-l recomand.

Aş putea continua cu paralela, trecând prin pilda biblică în care tatăl le-a dat o sarcină fiilor lui, dintre care unul a zis că face dar n-a făcut-o în timp ce altul a zis că nu face dar a făcut, şi ajungând cine ştie unde, dar deja se întrevede tiparul. Care tipar e că lucrurile au atât o natură aparentă (sau de suprafaţă) cât şi una esenţială (sau de profunzime). Evident, de multe ori cele două concordă. Un corp frumos poate acoperi un suflet minunat, de ce nu? Dar uneori cele două diferă, şi aici devin lucrurile mai interesante. Când ambalajul diferă de conţinut, când litera scrisă diferă de sensul ei, care să fie oare, dintre cele două, lucrul cel mai important? Răspunsul la această întrebare relevă destul de multe despre cel care răspunde.

Zilele trecute am dat peste un blog pe care nu-l ştiam. El se numeşte Gară pentru doi. Nu am apucat să citesc prea multe deoarece ultimul articol postat, o poezie, m-a furat complet. De o profunzime şi frumuseţe rare, slovele par născute dintr-o ardentă căutare de sine, catalizată poate de o iubire intensă, parţial neîmplinită. Incursiunea în eu merge până aproape de locul în care dualitatea bine-rău se dizolvă în cuplul EL-EA, androgin tăiat în două care îşi cântă2 durerea. Dacă poezia în schimb m-a încântat, nu la fel au stat lucrurile cu comentariile, în care unii cititori l-au îndemnat pe autor la optimism, gândire pozitivă şi versuri mai luminoase.

După ce am citit-o, am purces de i-am făcut o recomandare în chiar articolul precedent de pe acest blog, sub titlul cea mai poezie bizară3. Am recomandat-o însă într-o formă mai puţin obişnuită, textul îmbrăcând aparenţa unei critici înverşunate care chipurile voia să desfiinţeze atât autorul cât şi opera lui. De o coerenţă şi logică irefutabile4, argumentele mele, dacă se pot numi aşa, erau menite să trezească cel puţin un zâmbet şi un semn de întrebare, evidenţiind nota ironică dominantă, întregul text fiind un exemplu de cum să nu citeşti o poezie. Pe final am făcut nişte referiri la comentatorii mai-sus amintiţi şi am încheiat cu o trimitere la Odă (în metru antic). Pentru că da.

Rezultatele însă nu au fost cele scontate, scoţând la lumină o puternică cramponare a celor doi5 de forma lucrurilor, iar în cazul lui un foarte pronunţat simţ egotic, care sper că a fost doar o stare trecătoare6. Cele mai multe reacţii au urmat aici, şi sper că le veţi putea citi cel puţin pe cele afişate acum, deoarece el (adică Dan, unul din autori) nu-i chiar străin de obiceiul de-a şterge comentariile care nu-i convin, după cum reiese şi din imaginea de mai jos, în care ultimul comentariu pe care i l-am lăsat7, şi care a dispărut repede de pe blog, a fost imortalizat pentru posteritate:

În apărarea lor trebuie să spun că, pe de-o parte, aflându-mă la primul demers serios de acest tip, s-ar putea să nu fi fost suficient de transparent pe cât mi-am dorit, vină pe care mi-o asum, iar pe de alta cei doi sunt tineri, au blog de circa 3 luni din ce-am înţeles. Mă întreb însă cum ar fi reacţionat dacă i-ar fi comentat dadatroll.

În loc de concluzie, desigur, fiecare scrie ce vrea, citeşte cum vrea şi nu trebuie să dea socoteală nimănui, cu atât mai puţin lui Lotus, judecătorul suprem care este. Totuşi, sub formă de experiment şi joc virtual, am descoperit în Dan o persoană ale cărei calităţi de poet le eclipsează pe cele de blogăr.

Cam asta.

1. sau de fapt n-ar fi chiar greşit să spunem că există două tipuri de muzică, pentru că, vedeţi voi, manelele spre exemplu nu sunt muzică [↩]
2. căci poezia este tot o formă de muzică [↩]
3. unde bizară este subiect şi poezie atribut, chit că mi-am dat seama de asta după ce am scris, se pare că am fost inspirat  [↩]
4. undeva aici am pierdut nişte ghilimele [↩]
5. căci blogul este întreţinut de două persoane, un el şi o ea, vedeţi mai multe citindu-l [↩]
6. deşi, înainte să dau publish, aflu că sunt banat [↩]
7. da, este vorba de cel care începe cu "Bre om", pentru că mi-a şters mai multe [↩]